Un beau matin/O dimineață minunată este ca o adiere de vânt într-o zi toridă, un film care se dovedește a fi cathartic și pentru creator, și pentru spectator deopotrivă. Conflictul dintre trăirea prezentului și amintirea a ceea ce a fost se desfășoară în contextul vieții unei mame singure care a uitat de ea însăși în încercarea de a-i asista pe cei dragi, fiica sa rămasă pe jumătate orfană și tatăl ei suferind de o boală degenerativă. Deși nu este un film cu ambiții mari, tocmai prin simplitatea lui Un beau matin ne readuce la punctul zero, în viața de zi cu zi, în care cei apropiați ne conturează incontestabil și iremediabil existența.
Sandra este o mamă singură, văduvă de cinci ani, complet neinteresată de aparențele ei – într-o continuă fugă între responsabilități, aceasta duce un ghiozdan în spate, poartă tricouri de băieți, are părul scurt și unghiile nefăcute. Viața ei se împarte între gestionarea slujbei de interpret, creșterea micuței Linn și îngrijirea tatălui ei, Georg, fost profesor de filozofie, care acum este captiv în propriul apartament din cauza sindromului Benson (o boală degenerativă care îi afectează vederea și capacitățile cognitive). Sandra rămâne singura care îl vizitează regulat – surorile ei neputând să se ocupe și partenera de viață a tatălui, Leila, luptându-se cu propriile probleme de sănătate –, până când agravarea stării lui Georg îi pune familia în ipostaza de a fi nevoită să-l mute într-un azil. Cu toate acestea, se dovedește a fi foarte dificil să găsească un loc bun, astfel că trebuie mutat în mod constant între spitale.
Reîntâlnirea cu un vechi prieten îi zdruncină Sandrei rutina de îngrijitor. Clément (Melvil Poupaud), cosmochimist – o meserie pe atât de suspectă pe cât este și personajul –, regăsește flacăra care i s-a stins în propria căsnicie în relația cu Sandra, pe care aflăm ulterior că o râvnea încă de când era împreună cu fostul soț, cu care era și el prieten. Clément o aduce pe Sandra în euforie și extaz, reînviindu-i trupul „amorțit,” rămas în stare latentă de la moartea soțului. Iubirea celor doi, atât de proaspătă prin spontaneitatea ei, o face pe alocuri să pară infantilă, pubescentă, dar într-un mod înduioșător, așa cum doi adolescenți descoperă noutatea reciprocității emoționale și corporale.
Interacțiunile dintre personaje ne amintesc de importanța celor dragi din viața noastră, de efemeritatea sănătății și implicit a vieții, ne amintesc să profităm de timpul petrecut cu ceilalți chiar și în momentele mai puțin plăcute. Mutarea dintr-un loc în altul a lui Georg este futilă, fiindcă sfârșitul lent și dureros este iminent și, așa cum afirmă și Sandra, sufletul din cărți nu se mai regăsește în corpul care nu mai este decât o carcasă. Chiar dacă familia se străduiește să îi ofere un loc cu condiții optime, el nu este prezent ca să le conștientizeze pentru a le putea aprecia.
Astfel, confortul acordat lui Georg joacă mai degrabă rolul unui confort psihic pentru familie, care se poate detașa emoțional gradual, știind că a făcut tot ce îi stătea în putință. Sandra este astfel împărțită între o lume a decăderii naturale și neașteptatele surprize pe care le oferă uneori viața, așa cum este relația cu Clément. Într-un acces emoțional, Sandra îl roagă pe Clément să-i promită că o va ajuta să aibă o moarte asistată dacă își va pierde vreodată autonomia în modul în care a făcut-o tatăl ei. La prima lor întâlnire, Clément îi vorbește Sandrei despre leoparzi de mare, ceea ce sugerează latent că oricine poate ajunge oricând din vârful lanțului trofic la coadă.
Filmul este menit să fie cathartic inclusiv pentru creatoarea însăși, care încearcă să umple în film golul din realitate, fiindcă, așa cum afirmă Hansen-Løve, uneori scenariul trebuie să fie mai puțin dramatic decât viața reală. Aceasta mărturisește într-un interviu oferit în cadrul avanpremierei de la cinema Elvire Popesco că filmul este în multe privințe autobiografic. La fel ca Georg, și tatăl ei a fost bolnav, iar Leila este inspirată din partenera lui. Până și cărțile lui Georg sunt recuzită luată din biblioteca tatălui ei, întrucât regizoarea profită de contextul producției filmului pentru a le putea scoate de la naftalină. Georg este scriitor – chiar dacă nu apucă să își termine cartea „Un beau matin” – ca omagiu adus propriului său tată, despre care ea consideră că ar fi trebuit să fie scriitor datorită modului frumos în care scria. O întrebare din public o face pe Hansen-Løve să mărturisească că rolul Sandrei a fost scris cu Léa Seydoux în minte, pe care o găsim într-o ipostază foarte diferită față de rolurile de femme fatale din producțiile hollywoodiene mai recente. Seydoux este tunsă scurt à la Jean Seberg pentru a fi naturală, dezbrăcată de emoții, și pentru a i se scoate la iveală alura tristă pe care cineasta o găsește în actriță. Deși în film pare că Leila este cea mai importantă persoană din viața lui Georg, aceasta fiind o sursă de suferință pentru Sandra, Hansen-Løve alege să nu se oprească mai deloc asupra personajului ei fiindcă povestea spusă este a Sandrei.
Un beau matin îmbracă o atmosfera blândă, duioasă atât în tonuri, cât și în poveste – estetica este una caldă, muzica este romantică, nostalgică, cadrele ne țin mereu aproape de personaje, la fel cum și ele rămân aproape unele de celelalte. Scena din final, în care cei doi bărbați din viața Sandrei se întâlnesc, marchează, după spusele regizoarei, un conflict personal puternic pentru Sandra, între nevoia de a fi alături de cei dragi și aceea de a-și trăi propria viață. Pe Mia Hansen-Løve nu o lasă inima să facă un film cinic și pesimist, așa cum ea însăși mărturisește – chiar dacă publicul se așteaptă împreună cu Sandra ca Clément să se întoarcă la soție, acesta alege până la urmă să-și trăiască fericirea cu Sandra. Cursul vieții se poate schimba în orice clipă, dar Hansen-Løve subliniază ca asta se aplică și pentru bune, și pentru rele, iar această „varietate a vieții” este în ultimă instanță reconfortantă.