Supernova se împiedică, fugind de uitare

single-image

Supernova, al doilea film al regizorului-scenarist Harry Macqueen, are toată atenția îndreptată către efectele unei boli grave asupra persoanei care nu o are. Nu ar fi prima oară când o astfel de dramă își mută aproape tot centrul de greutate pe suferința unui om căruia nu-i prea mai rămâne altceva de făcut decât să accepte (adesea cu mare dificultate) condiția în care se află cineva apropiat lui. În cazul de față, această persoană este Sam. Despre el este vorba, de fapt, în acest film – despre cum gestionează inevitabilul, trecând prin diferite încercări și stări de spirit, luptând, în același timp, și cu resemnarea celuilalt.

Pe scurt, în Supernova, un cuplu format din Sam (Colin Firth) și Tusker (Stanley Tucci) pleacă într-o călătorie prin Anglia rurală, după ce acesta din urmă fusese diagnosticat recent cu demență. Înainte de a se ajunge în punctul în care Tusker va avea pierderi masive de memorie, cei doi încearcă să profite din plin de ceea ce-ar putea fi ultima lor vacanță. După câteva opriri, în care privesc cerul prin telescop și își înregistrează noi conversații pe casete audio, ajung în vizită la rude și prieteni – mai exact la sora lui Sam, unde au parte și de-o petrecere surpriză. Luând în considerare condiția lui Tusker, atmosfera nu e deloc una încărcată – dimpotrivă, cu excepția lui Sam, aflat mai mereu într-o stare de îngrijorare, de alertă, toata lumea e detensionată și se simte bine.

Mai mult, pe toată durata vacanței, resemnarea lui Tusker ajunge în puncte auto-ironice. Printre șarje de tachinări simpatice (susținute de o carismă jucată fără excese de cei doi actori), Tusker e pus pe glumițe, nu o singură dată pe seama propriei boli. Asta pentru că el deja luase o decizie în ceea ce-l privește – o decizie care va amplifica și mai tare neliniștea și îngrijorarea lui Sam.

 

 

Motivul pentru care Sam este acela care se află în mijlocul atenției este foarte simplu. Macqueen știe că doar personajul lui stă la baza întregii drame prin care trec. E drept că timpul celor două personaje e distribuit în mod egal în film, dar toată greutatea pică pe umerii lui Sam. De pildă, Tusker întâmpină probleme în a-și încheia un nasture la bluză (semn ca boala începe încet-încet să se instaleze). Înainte de a-l ajuta, Sam îl privește cu compasiune și, în același timp, cu vădită îngrijorare. În alt moment al filmului, Tusker se rătăcește, și doar panica prin care trece Sam anunță gravitatea situației. La fel se întâmplă și atunci când privește din pat, cu ochii larg deschiși, parcă înspre goliciunea unei vieți fără Tusker. Altfel spus, declanșatorul factorilor de empatie este Sam. E hotărât să-i fie alături partenerului său de-o viață până la sfârșit, deși, uneori, prin refuzarea inevitabilului, tinde să întoarcă spatele îngrozitoarei realități prin diferite reacții.  Într-un fel sau altul, cu toții suntem el în povestea asta – așa ajunge „să miște”, să-și atingă oarecum potențialul și eficiența dorită. Macqueen știe asta, merge la sigur cu acest tip de dramă care pare să deplângă soarta celor rămași în urmă.

Pe de altă parte, dezvoltarea acestui tip de relație dintre film și spectator e cam tot ce face Supernova. Filmul nu-și mai bate capul și cu adâncirea altor aspecte – de exemplu, Tusker e un scriitor despre a cărui muncă se vorbește în treacăt, iar Sam e un muzician despre a cărui muncă se vorbește și mai puțin. De fapt, background-ul lor profesional e atât de vag încât devine aproape insignifiant. De asemenea, problema banilor nu este niciodată discutată – după planurile făcute de Sam (de a se muta într-o altă casă, la întoarcere), nu par să le lipsească, dar nici indicii că i-ar avea nu sunt prea multe. Filmul nu-și pierde din scop lăsând pe dinafară detalii de care, în mod clar si deliberat, nu e interesat, însă ar fi putut ajuta la felul în care cele două personaje s-ar fi raportat corespunzător la prezent și trecut – desigur, cu excepția situațiilor la care asistăm.

Deși are înfățișarea unui film TV (cu toate procedeele aferente unei astfel de producții, care nu prea atrage atenția asupra regiei), Supernova e destul de norocos să prindă comparații cu The Father, Still Alice sau cu The Artist’s Wife (în cel din urmă, Bruce Dern e un pictor celebru, aflat în ultimele zile de luciditate). E drept că interpretarile celor doi actori sunt formidabile – de altfel, ele monopolizează întregul film –, la fel cum se face foarte limpede și încrederea lui Macqueen în ei. Nu se înșală, doar că își pierde abilitatea de a clarifica lucruri și le lasă rezolvate doar parțial.

Supernova este distribuit în România de FREEALIZE și a intrat în săli la finalul lunii iulie.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More