Scurtmetrajele de la munte: Filmul de Piatra 12

single-image

Noua ediție a festivalului Filmul de Piatra s-a desfășurat la Tășuleasa Social. Străjuit de munți și ocrotit de liniște, locul în care a fost relocat festivalul (din cauza lipsei de sprijin din partea administrației locale din Piatra-Neamț) a apărut ca o binecuvântare pentru serile în care ecranul de proiecție era instalat, iar scurtmetrajele rulau unul după altul, sub cerul liber și îndesat de stele.

Nu romantizez atmosfera de la Filmul de Piatra, care se poate recomanda pe forțe proprii și prin meritul special al selecției de anul acesta (realizată de criticul de film Flavia Dima și regizorul și directorul festivalului Andrei Dăscălescu). Filmul de Piatra este recunoscut în mediul festivalier românesc ca fiind un spațiu dedicat expunerii scurtmetrajelor studențești și de debut, și care a favorizat în anii precedenți un echilibru în ceea ce privește numărul de filme regizate de către femei și cele de către bărbați. Acest aspect nu se regăsește, în mod constant, pe trepte mai înalte ale industriei, unde inițiativele care nu aparțin unei voci masculine par a fi mai rar susținute. Selecția de anul acesta s-a bucurat de o egalitate numerică de gen aproape exactă, despre care Flavia Dima menționează că nu au atins-o lucrând cu cote de gen („pentru mine asta dovedește cât de puternic și de vital este cinemaul practicat de tinerele regizoare române în acest moment și că schimbarea este posibilă”). Competiția a inclus filme din patru categorii: ficțiune, documentar, experimental și animație. Foarte importantă mi se pare și includerea în program a unei secțiuni pentru videoclipuri, care pot fi la fel de narative și pot avea o structură vizuală asemănătoare cinemaului. Merită, deci, mai multă atenție.

Supă de pui pentru pisici, de Lucia Chicoș

Pornind de la o poveste autobiografică a co-scenaristului Emil Vasilache, filmul analizează un spațiu și un timp universale pentru emanciparea de sub grilajul copilăriei a viitorului student. El și mama sa comunică unul cu altul într-un soi de complicitate călduroasă. Există o consensualitate între ei, cu toate că adolescentul o pune pe mamă în situația dificilă de a accepta că el dorește să se mute cu prietenii săi atunci când începe facultatea. Mama îi dă dreptate, spunând că altfel se face facultatea fără părinți, iar fiul o întreabă răbdător, dacă se simte bine cu schimbarea. Personajele surâd pe marginea dedramatizării și vorbesc colocvial printre gesturi culinare, măsurate de timpi morți și planuri-secvență. Filmul actualizează această stilistică neorealistă. Personajele nu ajung la o concluzie- pentru că, momentan, cel mai important este timpul petrecut împreună, în curtea din spatele casei, prin jurul căreia umblă nestingherite pisicile.

News of Love, de Sofia Iulia Nelega

Un salon de manichiură, improvizat într-un apartament, este locul în care o tânăra manichiuristă și clientele sale povestesc cele mai importante momente ale vieții lor. Filmul devine povestea tuturor acestor tinere care s-au căsătorit devreme, au dat naștere la fel de devreme și s-au confruntat cu o evoluție nefastă a relației cu partenerul (violențe, abuzuri, ignoranță), acestea reprezentând o parte considerabilă a femeilor din România, lipsite de un sprijin adevărat din partea instituțiilor. Privirea regizoarei se apropie profund de chipul femeilor, prin gros-plan-uri care le decupează ochii, alternând ulterior cu pulberi strălucitoare care le acoperă unghiile. Manichiurista este un moderator optimist al discuțiilor, prezența ei de spirit confirmă o împăcare cu destinul și cu faptul că s-a căsătorit și a născut la o vârstă fragedă (în cazul ei, 17 ani). Chiar dacă ar fi preferat să mai aștepte, nu simte un regret imens că nu a făcut-o. Sfatul cel mai important pe care îl oferă prietenelor sale este să ajungă la un consens cu trecutul. O senzație de terapie se creează în tandemul acestui ritual de îngrijire și a schimbării de păreri și amintiri între aceste femei, care o văd pe manichiuristă drept singura persoană căreia i se pot împărtăși. Eclerajul clar-obscur particularizează salonul de manichiură, ca unicul spațiu în care aceste femei se pot simți în intimitate, într-o înțelegere comună cu celelalte femei care mărturisesc același destin. Documentarul se bucură de aura de rezistență a poveștilor, care nu trădează decât tristețe, neputință și nicio asigurare că asemenea destine sunt cazuri izolate, care nu se vor mai întâmpla.

Silvia, de Codrin Vasile

Cel mai important unghi pe care îl menține documentarul este profilul din partea dreaptă a șoferului de tir, angajat într-o serie de convorbiri telefonice. Una dintre mizele filmului este să descrie portretul șoferului singur, care în izolarea sa, găsește telefonul mobil ca unica modalitate de a trăi dincolo de experiența pe care i-o asigură locul de muncă. Filmul dezvoltă un ritm interesant: la început se bazează pe secvențe comice, în care îl auzim pe șofer spunând la telefon că are grijă de sănătatea lui și nu mai bea sucuri acidulate, în timp ce conduce și mototolește bucăți de ambalaje de la diferite produse junk-food, iar apoi încearcă zadarnic să ia legătura cu colegii săi pentru a se întâlni într-un loc numit Cisterna di Latina. Secvența din final surprinde conversație pe care o are cu familia. Privim instalarea unui fel de transă, atunci când comunică cu fiul său, rămas în România. Expresia și vocea bărbatului se schimbă radical în acest moment de vulnerabilitate. Filmul evocă un șir lung de destine tragice, ale părințiilor despărțiți de copii.

Mama mea e numai una, de Teona Galgoțiu

Structurat narativ ca o elegie adresată mamei, filmul cuprinde o serie de puneri în scenă ale metaforelor care se scurg din voice-over-ului tandru, despre relația dintre mamă și fiică. Poemul auditiv pornește de la o întâmplare simplă: întâlnirea dintre ea, iubitul și mama ei, care îngăduie un flux de idei și senzații viscerale. Neliniștea pare a fi cauzată de discrepanța dintre știința felului în care ar trebui să-ți iubești mama și a felului în care o simte naratoarea. Monologul pune accent pe neputința plăcută de a se despărți în mod organic de mama sa, în detrimentul altor persoane. Filmul utilizează un reenactment, în care naratoarea este încorporată de o adolescentă care se îndepărtează încet de la picnicul în pădure. Sentimentele pentru mama alternează între impulsuri de îndrăgostire și tentații de a o ucide, în cazul în care  o va surprinde cu iubitul ei. Dintr-un punct de vedere conservator, o astfel de afectivitate e vulgară, dar dorința regizoarei pare a fi chiar demitizarea acestor sentimente și naturalizarea lor, pentru a fi incluse într-un vocabular primar despre iubirea pentru persoana care ne-a dat viață.

O moarte în familia mea, de Andra Tarara

Andra Tarara diluează privirea distantă a observaționalului într-o magmă de emoție, separând și apoi montând atent și răbdător, ultimele zile din viața bunicii sale. Există o stăpânire de sine în fiecare cadru al filmului, care ori prezintă detalii dureroase, ori momente de rutină liniștită din viața familiei. Această stare pe care o menține privirea regizoarei face ca întreg procesul de a depăși un episod critic din viața sa, prin intermediul camerei video, să fie foarte interesant și emoționant. Prin felul simplu în care sunt înregistrate colțuri din casa bunicii sau rutina ritualurilor pascale și religioase, se creează o conexiune vie cu propriile noastre amintiri, cu raportarea noastră la cultură. Una dintre cele mai puternice imagini rămâne frântura de perete, pe care se află fotografii cu bunica alături de alte persoane din familie, peste care se reflectă dansul popular difuzat la televizor- ca un plânset etnic.

Monstrul, de Laura Pop

Animația dezvoltă un limbaj al voluptății liniilor foarte expresiv, în ciudat stilului minimalist. Decorurile sunt construite din puține elemente, toate schițate, amintind de tehnica sketch-ului. Scenariul este unul coșmăresc: personajul principal, o adolescentă, trebuie să înfrunte monstrul din vis. Regizoarea este foarte atentă în ceea ce privește detaliile fizionomice și proteice ale monstrului, pe care îl pune față în fața cu puterile supranaturale ale adolescentei. Amândouă personajele sunt construite din linii simple, negre, care le alcătuiesc conturul, însoțite uneori de tușe pastelate. Specială este și dinamicitatea provocată de necontenita tresărire și modificare a curbelor din corpul personajelor, la care se adaugă și un fundal sonor foarte sugestiv. Stropii de apă din duș, clipirile și respirațiile potențează cu adevărat narațiunea. Ritmul rapid în care evoluează fiecare personaj și schimbul de valori dintre bine și rău, din final, este delicios.

Apostolii, de Monica Lăzurean-Gorgan

În 2006, fotograful Voicu Bejan dorește să realizeze o reconstrucție fotografică a lucrării Cina cea de Taină, de Leonardo da Vinci. Documentarul începe cu vizita lui Bejan într-un azil de noapte din Cluj-Napoca, unde va căuta apostolii de ocazie. În 2016, regizoarea întâlnește câțiva dintre oamenii care au participat la acea reconstrucție. Aceștia sunt persoane vulnerabile ale societății, fără loc de muncă și fără o condiție stabilă, care visează să participe la emisiuni televizate pentru a-și schimba viața. Portretele lor sunt prezentate în spații deosebite în imensitatea, sau claustrarea lor, fiecare loc purtând amprenta unuia dintre apostoli. Peste angajamentul social vizibil al documentarului, regizoarea aplică această schemă biblică. În mod interesant, sculptorul Erno Ciupe Bartha primește numele de Iisus, chiar dacă acesta nu a făcut parte din ansamblul Cinei reinterpretate. Destinele acestor apostoli sunt ascultate în amănunt și, împreună, construiesc un tablou mai mare al feliilor de viață dificile și lipsite de resurse materiale, din România.

*Selecția festivalului include un număr de 28 de scurtmetraje. Selecția Filmul de Piatra 12 se găsește aici: https://www.facebook.com/notes/filmul-de-piatra/selec%C8%9Bia-filmul-de-piatra-12/2582060591826767/

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More