Cinemaul autohton, cu atât mai mult când vine vorba de scurtmetraje, trebuie susținut. Cea de-a 20-a ediție TIFF a adunat, în cadrul Zilelor Filmului Românesc, treisprezece film de scurtmetraj împărțite în două calupuri, printre care s-au numărat Interfon 15 (r. Adrian Epure) și When Night Meets Dawn (r. Andreea Borțun), ambele proiectate la Cannes 2021. Primul ia un eveniment aparent banal și îndrăznește să țeasă în jurul lui o aură de mister și simultan de absurd, alegerile stilistice îmbrăcând filmul într-un supranatural discret. În cazul Andreei Borțun, formatul de scurtmetraj, care cere o mai mare concizie narativă decât s-ar întâmpla cu un lungmetraj, nu a fost o piedică în calea abordării mai multor subiecte – adolescență, descoperire de sine, erotism. Deși capătă valențe noi când sunt aruncate într-un cadru natural neatins de nimeni – pare că ponderea socială a celor trei subiecte scade pe măsură ce protagonistul înaintează de unul singur în pădure -, acestea nu apucă să se împletească firesc în cele douăzeci de minute. Vorbind despre același eveniment tragic, și anume cel când moare un copil, Doi fără (r. Miruna Minculescu) împarte cu 31 de ore (r. Claudiu Mitcu) un subiect care cere o abordare complexă și detaliată. Însă filmul, un du-te-vino al părinților între interior și exterior, redat într-o buclă interminabilă marcată doar de ușa de la intrare, care se deschide și se închide la începutul și la finalul fiecărei zilei, nu este decât o etalare de suprafață (și mult prea lungă) a unei găselnițe de operatorie și montaj. În fine, Carmen de bezea (r. Denisse Conn Tubacu) și musical-ul Trecut de ora 8 (r. Alex Pintică), păstrate pentru cel de-al doilea calup, nu au avut abordări complexe, nici măcar originale – și poate că nici nu și-au propus, mulțumindu-se să facă haz de necaz de viața de/în familie în tușe groase, atât de groase încât, în cazul amândurora, s-a aplaudat și s-a râs cu lacrimi.

Mai jos voi dezbate puțin pe seama a două scurtmetraje care mi-au atras atenția, unul venit de pe un drum bătătorit, dar care inversează puțin coordonatele narațiunii, iar celălalt, o animație care care se lasă descusută treptat și dezvăluie câte ceva nou despre universul pe care-l prezintă cu fiecare nou cadru și la fiecare revedere.

31 de ore (r. Claudiu Mitcu, 2021)

Într-o manieră ce amintește de realismul pesimist al NCR, Claudiu Mitcu readuce în atenția publicului neregulile din sistemul medical românesc, privite de data aceasta dintr-un unghi ușor schimbat. Eșecul și vinovăția, prezente la toate nivelurile ierarhice, ne sunt tuturor bine-cunoscute. Nici comentariul asupra instituțiilor românești, care se dorește cât mai nepărtinitor cu putință (în ciuda limitatei obiectivități artistice), nu este ceva nou sub soare în felul în care regizorii români au abordat subiectul în ultimii ani. Faptul că Mitcu se concentrează de data aceasta pe cineva din interior, și anume pe un doctor (și nu pe un pacient) e ceva ce, în tot contextul menționat mai sus, nu s-a întâmplat prea des. În aproximativ douăzeci de minute, filmul face o trecere în revistă a felului în care efectul domino se poate încheia doar cu căderea celor slabi.

Treizeci și una de ore: atât a stat de gardă Vasilică (Alexandru Potocean), unul dintre doar cei patru chirurgi ai spitalului, singurul disponibil atunci când Robert, un băiat de opt ani cu peritonită, a ajuns la secție. Procedura e simplă, Vasilică e capabil de lucruri mult mai dificile (atât el, cât și cel în subordinea căruia se află știu asta), însă oboseala își spune cuvântul, ceea ce-l face să rateze operația. Pornind de sus (de la Minister), acest lanț al răspunderilor neasumate are repercusiuni majore în viețile părinților care rămân fără copil și a doctorului prins la mijloc între sistem și capacitatea sa de muncă.

Urmează patru confruntări: una cu Cristescu (Vlad Ivanov în rolul unui șef de secție bine intenționat, dar la fel de bine înșurubat în postul său și capabil de șantaj), două cu părinții lui Robert și una mai îndelungată, cu propria conștiință. Cel din urmă conflict rezidă în micile gesturi care țin mai mult de efortul actoricesc al lui Potocean decât de intenția autorului de a-l face vizibil, ițindu-se sumar atunci când protagonistul i se confesează soției (Dana Rogoz) pe o bancă în Cișmigiu: îi spune că a omorât un copil.

Antagonist nu e nimeni și antagoniști sunt(em) cu toții. Asta e învățătura desprinsă din film, vizibilă și-atunci când Cristescu amenință cu actele în față, și-atunci când tatăl îndurerat izbucnește în cele din urmă. Într-o secvență care cel puțin duce în spate mult din încărcătura dramatică a filmului – dacă nu chiar face de-un episod solid, de sine-stătător, care spune la fel de multe ca cele 31 de ore cap-coadă -, Mitcu ni-l arată pe Vasilică stând de unul singur la țigară în curtea dezolantă a spitalului bucureștean, încasând, cu demnitatea unui animal biciuit pe nedrept, realitatea soră cu un pumn. Secvența nu ține mai mult de cincizeci de secunde și își atinge maximul de potențial prin faptul că riposta chirurgului se face așteptată până ce nu mai apare. Mai încolo, monologul mamei (Ioana Flora) se străduiește, dar nu sapă îndeajuns de adânc încât să dea de lacrimi. Descărcarea ei, posibilă piesă de rezistență covârșitoare, ajunge să nu mai fie credibilă, la fel ca stoicismul ironic mult prea subtil din spatele secvenței finale, care face trecerea în chip forțat de la realitatea apăsătoare a tatălui la una mult edulcorată și nepăsătoare, pe care piesa de teatru pentru copii i-o prezintă fiicei sale.

Cântec de leagăn (r. Paul Mureșan, 2020)

Filmul are patru minute, exact ca melodia Mariei Tănase, care-și împletește tânguirile cu imaginarul aflat la răscruce între viața sătească și basmul românesc. Cântec de leagăn, despre care producătorul Mihai Mitrică a spus în timpul Q&A-ului de la final că a luat un an și jumătate să atingă forma pe care o are, reconstituie cadru cu cadru, în gri, negru și galben, amintiri ale unei familii izolate în mijlocul pustietății, al cărei destin pare a fi umbrit de sticla cu băutură, de frică, de figura umană și în același timp monstruoasă care dă târcoale casei, aducând întunericul cu ea. Mureșan e consecvent cu realizările sale anterioare: animația lucrează la fel de crud precum Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva (2016) și incită vizual la fel de tare cum o face Pui de somn (2014).

În contextul de anul acesta al scurtmetrajelor românești proiectate la festival, Cântecul de leagăn al Paul Mureșan s-a simțit ca o gură de aer proaspăt, la fel ca filmul lui Adrian Epure, Interfon 15, proiectat cu o zi înainte, în cadrul primului calup. Din păcate, animația lui Mureșan, primul film al celui de-al doilea calup (și singurul de acest fel), nu a dat tonul celor care i-au urmat, ci dimpotrivă, a făcut notă discordantă. Iar asta nu doar pentru că tehnicile lor cinematografice diferă. Poate că, într-adevăr, uneori e de-ajuns să pui (sau să guști – depinde de poziția în care te afli) ce ai mai bun la început.