Oscar, umanismul și filmul politic la ediția 2019

single-image

Cinemaul și viziunea umanistă asupra lumii au o cununie durabilă și de succes. Foarte popularul critic de film Roger Ebert a definit cinemaul ca pe „cea mai puternică mașinărie de empatie dintre toate artele”, iar Oscarurile, de regulă, valorizează un film bun ca fiind unul cât mai emoționant și cât mai ușor de înțeles. Problema e că acest tip de cinema nu poate fi în același timp politic; presupune că spectatorul intră în cinema, varsă o lacrimă pentru cei care au probleme mai mari în viață decât să sufere la filme, apoi iese găsind realitatea neschimbată, fără să se gândească măcar că lumea poate să fie altfel. Această utilizare a cinemaului a fost deja atacată în fel și chip, cu toate că discursul politizant se strecoară abia din când în când în ceremonia Premiilor Academiei.

Apoi, oricât de greu ar fi să mai vezi clar sub atâtea reflectoare, merită păstrat un pic de scepticism față de solidarizări de tip #MeToo și #OscarsSoWhite – altfel, desigur, binevenite – în evaluarea limitelor pe care le au filmele propriu-zise premiate și promovate prin această ceremonie. Înduioșarea față de problemele femeilor, minorităților etnice sau, de altfel, a 99% din cei peste care prezidă Trump e și ea, cel mai frecvent, efectuată printr-o grilă umanistă – empatia e menită să se termine deodată cu filmul. Ce propun mai jos e un exercițiu de memorie colectivă și imaginație socială prin care discutăm nu calitatea filmelor de la Oscar 2019 și gradul de succes în genul lor, ci mai degrabă ce lipsește din ele. Și pentru asta, îmi permit să le compar cu filme cu care nici nu-și doresc să semene – pentru că deja au primit mai multe omagii decât golden retriever-ul mediu pentru că își execută trucurile cuminți.

 

BlacKkKlansman (Spike Lee, 2018, nominalizat) vs. Sorry to Bother You (Boots Riley, 2018)

 

Un afroamerican capabil să performeze o voce albă ajunge neașteptat de departe datorită acestui „talent” și a puterii sale de muncă. Până aici, ar putea fi rezumatul ambelor filme, doar că de aici imaginația autorilor se bifurcă. Polițistul Ron Stallworth (care există și trăiește, deși ca în toate biopic-urile, scenariul își ia libertăți cu povestea reală) se infiltrează în Ku Klux Klan-ul regional și manevrează să-i aresteze cu ajutorul colegilor lui polițiști albi (nu cel mai de bază peer group pentru afroamericani, pentru oricine urmărește tweet-urile pentru #BlackLivesMatter). Dincolo, Cassius Green ajunge de la un call center în cercuri tot mai luxoase până la a fi plătit super-super bine pentru a se infiltra într-un grup de Noi Muncitori Superiori pe care să-i țină supuși, chiar dacă să accepte acest târg ar însemna să-și piardă umanitatea – e și un spoiler aici, dar n-o să vă prindeți în ce fel decât dacă vedeți filmul (!!)


 

 

 

Aș apăra BlacKkKlansman că e destul de prudent în a nu pune în scenă un exercițiu de wishful thinking cu vagă bază în adevăr – nu pare ca și cum a fi un polițist afroamerican în Colorado Springs te lasă să te simți erou, indiferent de câtă ambiție are Stallworth. Pe de altă parte, Riley are dreptate să îl acuze pe Lee pentru că pune accentele în cel mai comod fel posibil – Stallworth era valoros pentru poliție, în vremea influenței lui Stokely Carmichael și a lui Malcolm X, pentru că putea pătrunde în grupuri radicale ca mai apoi să le spună colegilor albi cum să le dizolve. Sorry to Bother You prinde mult mai bine această perfidie în a fi cu un cap mai înalt decât mulțimea – filmul lui Lee îl face pe Stallworth un erou pentru semenii săi (de asta e și mai cu lipici la Oscar), în timp ce protagonistul lui Riley e un intermediar pentru putere (în film, mai precis, pentru Armie Hammer într-un alt rol excentric de om bogat).

 

Roma (Alfonso Cuarón, 2018) vs. tot cel de-al Treilea Cinema

 

Să începem cu partea pozitivă, Roma a obținut ce n-ar fi avut niciodată, nici împreună, toate capodoperele din istorie ale cinemaului politic latinoamerican: zece nominalizări la Oscar. Ce-l face atât de ușor de plăcut e tonul de scrisoare de dragoste a adultului față de propria copilărie –  Cuarón pare să fi trecut prin viață, să-și fi câștigat faima la Hollywood, să fi cooptat un director de imagine multi-oscarizat pentru o lungă serie de proiecte, apoi să fi înțeles că nimic nu l-a făcut atât de fericit ca dedicarea cu care l-a crescut bona familiei, pe lângă care și Emmanuel Lubezki e doar un carierist egocentric, oricât l-ar fi ajutat la filmele lui de autor. Sigur că un asemenea demers pare să vină din mărinimie față de clasa muncitoare, dar iarăși, umila Cleo devine protagonista în ochii spectatorilor doar cât durează filmul. Nimic legat de  conflictul de clasă nu e chestionat foarte profund și, oricum, totul se petrece reconfortant de departe în anii ‘70. În ce măsură drama personală a servitoarei se rezolvă în interesul ei? Rămâne însărcinată, tatăl copilului îl reneagă, familia în casa căreia lucrează o ocrotește în ciuda propriei drame pe care o traversează simultan, iar într-un final, copilul ei se naște mort, deci e din nou capabilă să-i fie dedicată total familiei pe care o servește. O comparație cu marcantul film bolivian Sângele condorului/Yawar Malku (Jorge Sanjinés, 1969) face toată evoluția intrigii să miroasă suspect – dincolo, albii aranjau controlarea natalității pentru populația Quechua astfel încât să nu piardă puterea în țară; aici, lucrurile se întâmplă astfel încât Cleo nu trebuie să se mute la casa ei (sau măcar să-și împartă atenția). În Sângele condorului, nașterea era o manifestare a autonomiei, în timp ce în Roma, e o amenințare la status quo, deși, în fond, situațiile sociale ale femeilor (non-albe) din cele două filme nu sunt foarte diferite. Al Treilea Cinema, care a avut o serie de filme-cheie în spațiul latinoamerican, refuza vehement această îmblânzire narativă, prin tratarea la nivel de indivizi, a ceea ce ține de clasă, rasă și sex. După regizorii de film politic, cei aflați în servitute trebuie să capete conștiință. După Roma, e un noroc să ai stăpâni.

 

Black Panther (Ryan Coogler, 2018) vs. istoria colonială a Africii

Black Panther e empowering pentru minorități rasiale așa cum e Wonder Woman (Patty Jenkins, 2017) feminist, adică nu e. Lupta pentru tron în regatul hiper-tehnologizat din Wakanda se dă prin luptă corp la corp, pentru că 1) cum să lipsească așa ceva dintr-un blockbuster 2) felul în care e frecvent reprezentată Africa pentru „lumea civilizată”, cu toate că a fost chestionat inclusiv în demersurile etnografice mai fine ale lui Jean Rouch, conține cel mai frecvent componente de sălbăticie și violență. (Semi-off-topic, ce e șocant în secvența luptei pentru tron din Black Panther e că aproape toți actorii contemporani foarte cunoscuți de proveniență africană sunt acolo, undeva în cadrul de mulțime – au reușit să îl aducă până și pe Isaach De Bankolé! Încercați să vă închipuiți asta cu staruri albe.) Pe de o parte, e un film cu un rege african autonom care la nivel global are bogăție de invidiat, ceea ce pare să nu se fi văzut în entertainment de la Coming to America, adică de treizeci de ani, și trebuie să admitem că entertainment-ul are rolul lui și creează inevitabil tipologii sociale. În plus, nu e neapărat progresist ca afroamericanii să fie întotdeauna reprezentați ca victime, ceea ce pare să știe și Coogler, pentru că de la Fruitvale Station (2013) a virat în altă direcție. Pe de altă parte, politica filmului e cât se poate de fantezistă într-un fel comod – și aici o să dau un spoiler, deși sunt sigură că mulți nu trag concluzii despre politica blockbuster-elor nici când le văd: Wakanda e datoare moral să compenseze dauna provocată unui fiu ilegitim, abandonat în SUA, din sânge regal, așa că investește în programe pentru progresul afroamericanilor. 1) Nu știu ce e empowering în ideea că va exista echitate socială când intervine Wakanda, 2) Haideți să stăm să comparăm asta puțin cu istoria colonială a lumii, cu istoria comerțului cu sclavi și, implicit, cu adevărata răspundere morală pentru fiii ilegitimi plecați din Africa. Doar că, sigur, e box office poison să insinuezi că villain-ul nu e departe într-un regat fictiv când urmașii lui sunt chiar în sala de cinema.

 


 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More