Femeile care se transformă în foci și în lupi, care-și părăsesc familiile și rolurile tradiționale pentru a-și urma un destin mitic în natură, declanșează în filmele lui Tomm Moore narațiuni despre identitate, mediu, pierdere, singurătate și frică. Animația e poate mediul vizual cu cele mai diverse unelte pentru a spune povești complexe, inconfortabile, în moduri cât mai neașteptate. Din nou și din nou, premiile Academiei Americane de Film ajung însă la aceleași megastudiouri de animație digitală computerizată, care ne servesc din nou și din nou filme cuminți, emoționante, animate hiperrealist, care îi oferă prea puțin spațiu spectatorului să-și pună întrebări cu care să rămână, eventual, și după ieșirea din sala de cinema. Mă îndoiesc că anul ăsta lucrurile vor arăta diferit, deși candidatul favorit din partea Pixar și Disney, Soul (r. Pete Docter, 2020; care ar fi avut, de altfel, toate premisele să fie un film mult mai curajos decât e), are un contracandidat cât de cât solid în Wolfwalkers, ultimul film din trilogia irlandeză a lui Tomm Moore, realizat împreună cu Ross Stewart și restul echipei Cartoon Saloon.

Nominalizat a patra oară la premiile Oscar pentru animație, studioul independent Cartoon Saloon și-a decupat un spațiu pe lista scurtă a premiilor Academiei cu fiecare lungmetraj lansat. A apărut parcă de nicăieri în 2009 cu The Secret of Kells (r. Tomm Moore, Nora Twomey), o animație inspirată atât narativ, cât și stilistic, de miniaturile Cărții din Kells, un manuscris evanghelic ornat de călugării celți în jurul anului 800. Cu o premisă care-l diferențiază din start de restul animațiilor premiate în general de Academie, filmul și-a atras însă repede fani de toate vârstele – are o poveste ușor de înțeles și o estetică ca de vitraliu, iar în substrat discută despre creștinism și păgânism, despre cotropiri și neputință.

A urmat Song of the Sea, al doilea și probabil cel mai bun lungmetraj semnat de Tomm Moore, un soi de basm meditativ despre pierdere și jelire care are în centru o fetiță de șase ani mută, care se dovedește a fi o selkie – figură mitică celtică care apare sub forma unei femei pe uscat și a unei foci în mare. Scris pe de-o parte ca un răspuns la uciderea focilor în Irlanda, dar și ca o tentativă de revitalizare a miturilor locale, Song of the Sea a ajuns pe lista scurtă a Oscarurilor în 2014 cot la cot cu The Tale of The Princess Kaguya (r. Isao Takahata, 2013) a studioului Ghibli – studio cu care Cartoon Saloon împarte atât un devotament pentru tehnicile tradiționale de animație, cât și pentru valorificarea unor povești și legende dintr-un spațiu geografic bine determinat. De altfel, Spirited Away (2001) al lui Myiazaki e un soi de excepție care confirmă regula, fiind primul și singurul film desenat de mână (și vorbit într-o altă limbă decât engleza) căruia i-a fost decernat Oscarul pentru animație.

Ce e cel mai dezarmant însă legat de lipsa varietății stilistice, formale și culturale a acestor premii, nu e doar că votanții Academiei declară liber și nestingheriți că nici nu se uită la filme (de regulă trei sau cinci titluri de animație în fiecare an) – și că nu prea știu, așadar, ce votează –, ci că unora li se pare absolut firesc să voteze filmele pe care le preferă copiii dumnealor, pe cele care au mai mare succes de box-office, și pe cele care nu sunt “chinezării de care n-a auzit nimeni” (cum a numit un votant anonim titlul japonez The Tale of The Princess Kaguya pentru Hollywood Reporter și seria lor de “Brutally Honest Oscar Voter Ballots”). Bineînțeles că ar fi interesant de problematizat ce anume califică un film de animație pentru Oscaruri, care sunt criteriile de alegere a câștigătorului, de ce Vals cu Bashir (r. Ari Folman, 2008) a fost nominalizat în 2009 la categoria Cel mai bun film străin, de pildă, și nu la Animație, chiar dacă acestea aveau o categorie separată încă din 2002. Pentru că nu era un film adresat audiențelor tinere și foarte tinere? Pentru că ataca un subiect pronunțat politic? Atunci cum se explică nominalizările unor titluri ca Persepolis (2007) al lui Marjane Satrapi sau The Breadwinner (2017) al Norei Twomey? Cel din urmă e produs de aceiași Cartoon Saloon și e un film despre abuzurile talibane din Kabul, livrat din perpsectiva unei protagoniste de 11 ani. E un film foarte dur, cu un impact emoțional mare, cu restricție de vârstă, care a fost în 2017 nominalizat pentru animație. Oare unghiul narativ (aparținând unui adult versus copil) din care e spusă povestea determină ca nominalizările să ajungă la o categorie sau o alta? Sau, având în vedere ca Vals cu Bashir e interzis sub 17 ani, iar The Breadwinner sub 13 ani, restricția de vârstă e singurul factor într-o mare a arbitrarului?

Pe fundalul ăsta plin de îndoieli poate sunt utile discuțiile despre relevanța animației independente. Altfel, începe să sune ca și cum animația ar fi mai degrabă un gen cinematografic de sine stătător, care fie respectă niște formule călduțe, fie nu mai e animație. Din fericire, uneori tocmai pentru că nu dispun de bugete imense, studiourile mici și medii pot să livreze filme variate formal care să nu încapă exact în cutiuța reducționistă a animației ca film de familie. Sau, în cazul Cartoon Saloon, să-și întindă aria de acoperire și dincolo de ea.

Manifest eco și nu numai – Wolfwalkers

Wolfwalkers e un film făcut de o echipă de artizani aflată la al patrulea lungmetraj împreună. Are un parcurs narativ convențional și funcționează perfect ca un film pentru toate vârstele, însă e un film care ascunde mai multe straturi pe dedesubt. Poate fi acuzat de simplitate narativă și o oareșcare previzibilitate – contemplările meditative din Song of the Sea virează de data asta înspre mai multă aventură și acțiune –, însă e suficient de inteligent construit cât să permită o varietate de abordări și să se preteze pe mai multe grile de interpretare.

Acțiunea e plasată în Kilkenny în 1650, o perioadă a colonizării britanice care venea la pachet cu defrișarea pădurilor și exterminarea lupilor din spațiul irlandez. Filmul îi are în centru pe Robyn Goodfellowe (o referință la A Midsummer’s Night Dream care sugerează originile protagonistei și caracterul magic al poveștii) și pe tatăl ei Bill, un vânător însărcinat de Lord Protector Cromwell cu uciderea lupilor din zonă. Faptul că cei doi sunt aduși din Anglia în procesul de colonizare ridică la fileu tensiunile dintre englezi și irlandezi și îi plasează în opoziție cu spațiul pe care ar trebui să-l „îmblânzească“. Robyn respinge așteptările pe care societatea le are de la ea, vrea să vâneze alături de tatăl său, se aventurează în pădure și se împrietenește cu Mebh, o fată care atunci când e trează e om, iar când adoarme se transformă în lup – o metamorfozare modelată după mitul irlandez al oamenilor-lup din Ossory. Robyn se transformă și ea accidental într-o wolfwalker și de-aici filmul devine un soi de Princess Mononoke (r. Hayao Miyazaki, 1997) în stilul ilustratoarei Emily Hughes, mai puțin complicat și sângeros și mai imersiv vizual. E în mod evident un manifest eco, o explorare a relației dintre om și natură, o critică a imperialismului britanic și un empowerment story. Relația dintre Robyn și Mebh rezistă însă fără probleme și unei citiri în cheie feministă (bring in the Bechdel test – glumesc), iar ritul transformării a rezonat mai ales cu comunitatea queer. De altfel, singurul adult de care ne pasă (spoiler alert!) e pe cale să-și omoare propria fiică odată ce ea se transformă în lup. Și asta nu pentru că ar fi un părinte neiubitor sau doar un personaj obedient, ci pentru că e un adult aproape anihilat de frică – e teama care vine odată cu imigrarea, cu neadaptarea, cu precaritatea, cu posibilitatea de a eșua. Obediența din film e un mecanism de supraviețuire și e mai degrabă expusă cu compasiune decât judecată. Din punctul ăsta de vedere, Wolfwalkers lucrează cu niște teme foarte sensibile și are niște laturi mult mai întunecate pe care le tot temperează prin umor și basm și fantastic.

Altfel, Tomm Moore e un estet prin excelență, înfășoară mituri celtice în ambalaje super percutante vizual. Și, cu toate că animația are un rol mult mai larg decât să arate într-un fel sau să fie plăcută ochiului, tapiseriile vizuale brodate de Moore și Ross și restul echipei sunt foarte entuziasmante. Fiecare cadru e o ilustrație de sine stătătoare, iar adăugarea mișcării nu le știrbește din calitate. Vizual, spațiul lui Cromwell & co. e un spațiu al restricțiilor, al stilizărilor geometrice întunecate și al split screen-urilor împovărătoare. Perspectiva lipsită de nuanță a puterii colonizatoare și opresiunea din oraș sunt traduse vizual tocmai prin desene și woodblock prints lipsite de perspectivă, printr-o repetiție a formelor și o platitudine a imaginii. În pădure, în schimb, fundalurile încep să se miște, să creeze adâncime, acuarelele se scurg în afara contururilor, iar hașurile și liniile de construcție ale personajelor ies la iveală într-un act aproape auto-reflexiv. Cu cât Robyn stă mai mult în pădure, cu atât conturul i se transformă din tușul gros al orășenilor într-o schiță de creion. Pădurea e un spațiu al liniilor șerpuitoare trasate cu mâna liberă, al spiralelor celtice camuflate în fuioare de rădăcini și ierburi. Filmul e atât de bogat în detalii încât ele se pierd unele în altele și se transformă într-un visual feast la care îți vine să tot revii, ca la The Secret of Kells sau Song of the Sea.

Doar că nivelul ăsta de imersivitate nu ar fi fost posibil doar în 2D și doar animat de mână, cum se tot vehiculează. Deși varianta finală a filmului e realizată complet pe hârtie, pentru a crea adâncime, pentru POV-uri în care lupii fac slalom printre copaci ca niște valuri, a fost necesară randarea în prealabil în programe 3D. Astfel, rolul noilor tehnologii nu e să înlocuiască un anumit tip de a face animație cu un altul, ci să îmbogățească filmul de animație în general. Iar faptul că marile studiouri reduc an de an animația la o formulă hiperrealistă, cu un arc narativ bazat pe algoritmi, și pe care Oscarurile o tot premiază fără argumente solide, nu face decât să limiteze potențialul uneltelor digitale într-un peisaj mult mai vast. Wolfwalkers e un exemplu bun de cum ultimele tehnologii se pot subordona unui stil de animație considerat clasic pentru a-i amplifica efectele, dar și de cum un film super accesibil oricărui spectator poate să combine divertismentul cu niște teme sensibile care să te pună măcar un pic pe gânduri. Altfel, Wolfwalkers a atins un nivel de popularitate neașteptat în pandemie, fiind distribuit prin AppleTV+, iar asta poate atrage priviri mai atente din partea votanților Academiei și o altfel de recunoaștere a potențialului industriei independente. Și putem oricând să visăm la o deschidere a mainstream-ului înspre formule hibrid sau, în fine, care se îndepărtează de șabloane narative și vizuale ultra-mediatizate.