Propun un exercițiu de imaginație: ești noaptea în club, beat/ă și confuz/ă, fără prieteni și fără telefon, iar în fața ta apare un străin binevoitor care se oferă să te ajute în momentele acelea de profundă vulnerabilitate. Străinul nu numai că nu te lasă în siguranță acasă, dar te duce în apartamentul său corporatist, te îmbată și mai mult, iar când e pe deplin convins că ești complet lipsit/ă de apărare și luciditate, începe să te dezbrace, plin de emoție și curiozitate, asemenea unui copil care își deschide cadoul în dimineața de Crăciun.

Debutul în lungmetraj al actriței și regizoarei britanice Emerald Fennell, Promising Young Woman (2020) pornește ca un veritabil horror, în care suntem obligați să privim, într-un disconfort care se accentuează cu fiecare moment, întreaga desfășurare a aparentei traume sexuale care va sta la baza tuturor acțiunilor ulterioare ale protagonistei. Repulsia pe care Fennell o invocă în prolog – deși își are originea într-un eveniment care afectează într-o majoritate covârșitoare persoanele de sex feminin – are caracter universal. Teama de a fi victima unui abuz e prezentă în fiecare dintre noi, doar că realitatea a demonstrat de-a lungul timpului că această problemă se materializează cel mai adesea în viața femeilor. Și se materializează într-atât de frecvent încât nonșalanța socială cu care a fost tratată până nu de mult devine retrospectiv îngrijorătoare și, prin urmare, înfricoșătoare.

Dar protagonista, Cassandra (Carey Mulligan) se trezește înainte ca agresiunea să se desfășoare propriu-zis. Mai exact, ea a fost lucidă de la bun început. Ea nu e o victimă, iar acesta nu va fi un viol. E un experiment social pe cât de elaborat, pe atât de dezolant. Promising Young Woman este la primul nivel un revenge story, sau mai specific, un rape revenge story, iar în sensul acesta Fennell urmărește o structură cât se poate de clasică: pornim cu o traumă vag articulată, care supurează treptat de-a lungul secvențelor, o protagonistă cvasi-ermetică care își dedică întreaga existență payback-ului, un love interest optimist în persoana lui Ryan (Bo Burnham), capabil să străpungă încrâncenarea protagonistei cu afecțiune și sinceritate și un final act care răstoarnă evoluția socială și sentimentală a acesteia și o propulsează cu toată viteza înainte spre scopul pe care și-l propusese de la bun început: răzbunarea pe elementul care i-a stopat iremediabil posibilitatea unei vieți fericite.

În plan secundar, dar poate chiar mai vizibil, filmul lui Fennell se prezintă ca un manifest feminist atent nuanțat, regizoarea având grijă să nu o transforme în niciun moment pe Cassandra într-un vehicul al răului, o bestie dezumanizată și epurată de empatie. Din contră, cineasta o plasează pe Cassie într-o sferă morală superioară, complet separată de celelalte personaje – în special cele de sex masculin – toate acțiunile acesteia fiind în cele din urmă clar justificate și niciodată cu adevărat excesive. Pentru că experimentele la care recurge protagonista nu au o natură malițioasă și nici o dorință de a produce consecințe fizice și psihice grave și ireversibile, ci au ca scop conștientizarea onestă a problemei și o eventuală revelație a agresorului.

Poetic justice pare a fi deviza pe care o urmărește Fennell în fiecare secvență, iar personajul pe care i-l creează lui Carey Mulligan e conturat cu multă finețe, dar asta nu o salvează pe regizoare de la un exces de zel particular și, în cele din urmă, evitabil. Fiecare personaj masculin care își face apariția în film este ori de la bun început, ori până la final, fie grosolan, misogin, abuziv sau obsedat sexual, fie laș, jalnic, stânjenitor sau pur și simplu reprimat în masculinitatea sa fragilă. Fennell apelează la o generalizare absolută a ideii de masculinitate toxică, toți bărbații angrenați în acțiunea filmului fiind reprezentați, cu o singură excepție, ca nepăsători, ostili sau incapabili să își admită propriile greșeli. Desigur, s-ar putea argumenta fără prea mari probleme că simpla natură a lungmetrajului lui Emerald Fennell împiedică o abordare mai puțin acută, dar lumea pe care cineasta alege să o ilustreze este una aproape lipsită de speranță, în care răul asociat masculinității nu poate fi tras la răspundere decât cu prețul propriei vieți și nici măcar un astfel de demers eroic nu îl va opri în vreun fel să se propage mai departe.

Cu atât mai mult, devine evident în scurt timp că aversiunea care vizează întreg ansamblul masculin din film aparține în primul rând cineastei, nu personajului principal, cum s-ar putea crede și cum Fennell însăși încearcă să sugereze în unele interviuri. Inițial e interpretabil dacă bărbații sunt unilateral toxici pentru că sunt priviți prin perspectiva distorsionată de durere a lui Cassie sau pentru că regizoarea decide să-i înfățișeze strict în această manieră. Aproape toate secvențele filmului o implică direct sau sunt chiar provocate de protagonistă, astfel că fiecare scenă sau cadru în care se află un personaj masculin poate presupune medierea interacțiunii prin ochii lui Cassie.

Să luăm spre exemplu prima apariție a lui Ryan în film, de altfel și prima apariție complet agreabilă  a unui personaj masculin în film. Interacțiunea începe stângaci, cu o Cassie reticentă și pasiv-agresivă și un Ryan aparent timid, dar ulterior surprinzător de asertiv, dar Fennell ne semnalează rapid că aceasta nu e o conversație obișnuită, ba cu atât mai mult, Cassie își lasă garda jos pentru câteva momente și chiar începe să se îndrăgostească – fapt semnalat cu subtilitate încă de la începutul scenei, regizoarea alegând să infuzeze o doză de melancolie și romantism  prin melodia de fundal, Nothing’s Gonna Hurt You Baby, de la Cigarettes After Sex.

Putem deduce din acest fragment narativ că mediul filmic reacționează în mod direct, intra- sau extradiegetic, la trăirile lui Cassie. De altfel, Fennell, pe lângă delimitarea pe capitole, își împarte lungmetrajul în trei direcții atent separate, toate concentrate în aceeași măsură pe protagonistă: Cassie împotriva sistemului patriarhal abuziv, Cassie în casa părinților, gestionându-și trauma și Cassie în raport cu Ryan. Aproape fiecare contact pe care îl are cu universul patriarhal este fie ofensator, fie dezgustător (e fluierată de muncitori pe stradă, e aproape molestată de un tip jenant care mai și încearcă să îi explice feminitatea, e claxonată și înjurată în trafic de un șofer furios etc.), iar secvențele în sine sunt marcate de o abordare care mimează realitatea, fără a se putea afirma că o redă obiectiv. Când o urmărim acasă, atmosfera pare de-a dreptul butaforică, observând o dinamică bizară între protagonistă și părinții ei, mereu prezenți și mereu refractari la gândurile și sentimentele ei. La polul opus, în secvențele care tratează relația dintre ea și Ryan, cadrul devine aproape idilic, iar prin obiectiv nu trec decât căldura și sentimente curate.

Așadar, e vizibilă dorința de a filtra evenimentele filmului și substratul lor prin optica particulară a unui personaj care caută să își aline suferința și să găsească o soluție pentru problemele care îl apasă. Pare că întregul patriarhat, împreună cu toate elementele sale adiacente, e împotriva lui Cassie, iar asta se traduce, o bună parte din film, un printr-un unghi virtual subiectiv. Doar că bărbații rămân detestabili și în absența protagonistei. Ba mai mult, malignitatea lor atinge paroxismul abia după ce nu se mai poate vorbi de perspectiva ei distinctă. Iar aici regizoarea pare să piardă din vedere țelul original, aruncându-se într-o reprezentare gratuită, simplistă și clișeizantă a unei întregi categorii sociale în virtutea unor considerente personale.

Mai simplu spus, Fennell începe bine, dar se pierde, tematic, pe drum, abandonând explorarea onestă și empatică a unui subiect cât se poate de sensibil și relevant în favoarea unei expandări treptate și, în final, neașteptate, a antipatiei cu care pornește. Asta nu face Promising Young Woman mai puțin fascinant în construcția sa sau mai puțin important pentru contextul actual, dar știrbește inevitabil din potențialul mesajului pe care și-a propus să îl transmită.