One World Romania – Visión nocturna – Autobiografia ca elipsă între imagini

single-image

Visión nocturna/Vedere nocturnă (r. Carolina Moscoso Briceño) recurge la arhive personale, reinterpretate cu ajutorul coloanei sonore care le însoțește (cu muzică de Camila Moreno și sunet semnat de Mercedes Gaviria) și mai ales a unor intertitluri în care autoarea rememorează ultimii șapte ani din viața sa. Filmările însă ascund mai multe decât arată – povestea care se conturează încet e foarte solicitantă emoțional, însă cele mai grele momente sunt reprezentate prin text (intertitlurile lui Moscoso și documente judiciare) în loc de imagini. Apoi, exploatând proprietățile tehnice și limitele inerente ale camerei digitale, ceea ce vedem adesea joacă feste privirii noastre: ce e în fața camerei apare supraexpus, insuficient luminat, cu contururile hiper-clare și culorile alterate ale vederii nocturne; distorsiunea e mai evidentă ca reprezentarea. Destul de frecvent, imaginile filmate sunt în directă contradicție cu apăsarea creată de comentariile text: petreceri tinerești și excursii, nașterea la domiciliu a unei prietene, crearea unor obiecte de artă – de altfel, locuri comune, aproape toate, ale filmărilor de amator. Și totuși, structura documentarului și intervențiile verbale ne împiedică să le percepem ca pe momente cu adevărat fericite, căci Carolina își duce tăcută povara cu ea.

În ciuda formulărilor mele oarecum evazive din pasajul de mai sus, subiectul documentarului e anunțat destul de repede și sec în primele trei minute din film, aproape brutal de direct, după relatarea detaliată a unei seri de vacanță pe plajă – autoarea documentarului a fost violată de un băiat recent cunoscut, și tot de la început se sugerează că filmul e încercarea ei de a retrăi și depăși momentul agresiunii. Într-un interviu, Carolina Moscoso spune că a vrut ca faptul să fie cât de puțin anticipat și spectaculos, cât de departe de cum ne-a obișnuit istoria cinemaului făcut cel mai frecvent de bărbați. Eficiența filmului vine cu siguranță din această relatare cu întorsături adesea imprevizibile, cu blocaje psihice și răzgândiri. Carolina se duce la medic să fie examinată, însă pleacă (după o interacțiune foarte neplăcută cu un medic conservator) înainte de ultima examinare; îi răspunde de două ori procurorului la întrebări (inclusiv la o tură de victim-blaming), însă ulterior nu se mai prezintă la interogatoriu. Ancheta se împotmolește și pentru ea e o presiune suplimentară că agresorul rămâne nepedepsit, însă pe cât de lucide par comentariile ei retrospective, parcursul e altul decât progresul unei eroine cu un scop într-un arc narativ spre împlinirea scopului.

Altfel, elipsele dintre imagini și gravitatea faptului rememorat sunt doar două dintre motivele pentru care Vedere nocturnă e un film atât de solicitant. Devine clar treptat că demersul artistic începe de unde s-a împotmolit procesul (sentința nu a fost pronunțată, iar când Carolina își face curaj să ceară redeschiderea cazului, află că au trecut cei cinci ani în care fapta se prescrie), iar în acest punct singurul fel în care îi putem urmări vindecarea emoțională e ca, pas cu pas, să o urmărim cu empatie deplină – fără scepticismul clinic însetat de argumente/statistici/priviri din avion pe care ni l-a antrenat documentarul clasic cu pretențiile sale de obiectivitate. Știind ce știm despre cum societatea tratează victimele violului, tot ce relatează e plauzibil: refuzul medicului de a-i da pastila de a doua zi pentru că nu crede în contracepție; întrebările insinuante ale procurorului; fragilitatea cuiva care trebuie să-și trăiască viața mai departe și să se supună la proceduri după un episod traumatic; nu în ultimul rând, faptul că violul e adesea greu de probat conform procedurilor legale. Totuși, realizatoarea nu vrea să se oprească la un film universalizant despre abuz sexual cu un antagonist generic, care ar fi fost mai ușor de suportat și uitat. Parcursul documentat al recuperării e unul intim și particular, inclusiv cu opțiuni personale care ies din sfera unanim recunoscută a justiției și medicinei instituționale (Carolina o caută pe María Quiñelen, o vindecătoare faimoasă în Chile, deși e încă incapabilă să-i spună sincer ce o apasă). Nu în ultimul rând, îl evocă pe băiat – care avea șaptesprezece ani la data întâlnirii lor – cu întregul nume, printr-un plan-detaliu pe documentul declarației lui.

Oare e lipsit de etică (față de cel acuzat, față de spectatorul pus în fața acestei mărturii copleșitoare) să incrimineze printr-un film un om a cărei vinovăție nu e demonstrată de justiție? Oare e, din contră, nedrept față de victimele de viol cărora justiția nu le-a făcut dreptate să li se interzică deopotrivă să-și spună povestea? Cu siguranță, cine trage ferm linia la „nevinovat până la proba contrarie” trebuie să fie moderat spre încrezător în dreptatea socială, ceea ce post-#MeToo e destul de greu – ar fi de o reticență vecină cu reaua-voință să presupui că agresiunile sexuale sunt de obicei ușor de denunțat și dovedit ca apoi să fie prompt pedepsite. Vedere nocturnă e un film care atrage epitete precum „terapeutic” și „curajos”, iar recentele premii de la festivalul One World Romania (unde a primit Trofeul OWR și Premiul Juriului liceenilor) urmează după alte distincții festivaliere la Valvidia și FIDMarseille, la rândul lor confirmări ale impactului său puternic. Totodată, el ridică o serie de probleme teoretice despre documentar, mai ales pentru cei care-l văd ca pe o formă incontestabilă de reprezentare a realității – aceeași formă de film-eseu, cu mărci clare ale ficțiunii, ar fi fost în același timp mai puțin problematică moral și mai insipidă. Experiența violului nu e una monolitică, comună tuturor victimelor (predominant feminine), și să le rogi să fie discrete – și să se abțină de la orice detaliu care nu e pentru binele comun – e o stigmă în plus.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More