În ciuda ambivalenței asumate de Cristian Mungiu în Bacalaureat, se desprind clar câteva concluzii:
1. Violul este o chestiune românească – din observația lui Romeo Aldea (Adrian Titieni) către un polițist;
2. Corupția și ‘favorurile’, de asemenea;
3. Să îți crești copilul responsabil înseamnă să îi negi luciditatea și independența (cel puțin până în anul I de facultate) și să îl educi pentru o cu totul altă lume decât cea în care va trăi;
4. (Spoiler:) Dacă tatăl unei adolescente are intuitiv o reținere față de prietenul fiicei ei, este vorba despre un adevăr în curs de confirmare;
5. A încălca legile societății căreia îi aparții este o alegere firească, moral acceptabilă și inofensivă pentru ceilalți, chiar atunci când e practicată la scară largă, pentru că fiecare este obiectiv mai conștient de valoarea proprie decât societatea – v. evoluția dramatică a tuturor personajelor din „Bacalaureat”;
6. Dacă ești cinstit în viață și nu apelezi la tertipuri ilegale ca să ți se recunoască valoarea, ajungi bibliotecar – vezi soarta soției/mamei care i se opune fraudei la Bac;
7. O rară excepție la a reuși recurgând la fraudă e să reușești recurgând la milă – v. strategia Elizei pentru ultima probă la Bac.
Întregul suspans al filmului Bacalaureat depinde de nota la examen a Elizei, o elevă eminentă despre care știm deja că a fost acceptată la două universități din Marea Britanie – singura condiție care mai trebuie îndeplinită e să promoveze examenul cu o medie mai mare de 9. Cu o zi înainte de examen, e agresată de un străin în apropierea școlii și evenimentul îi tulbură concetrarea destul cât să devină incert că va lua nota dorită.
Sigur că „tâlcurile” citate mai sus se desprind din replicile și dialogurile personajelor și nu trebuie să coincidă neapărat cu viziunea autorului. Pe de altă parte, e greu de speculat cum ar putea aceasta din urmă să fie alta. Autorul, nu protagonistul, vrea să ne țină în suspans de-a lungul zilelor în care se desfășoară examenul – va lua/nu va lua Eliza nota necesară? – și, deci, să ne convingă de seriozitatea acestei provocări. Dacă, de exemplu, spectatorul filmului nu e convins de miza reală a plecării la studii în Anglia – dacă nu crede că primirea fetei la o universitate străină e o dovadă de merit sau că emigrarea/studenția în altă țară ar fi o inegalabilă trecere la nivelul 2 –, filmul devine o poveste insuportabil de redundantă și greu de urmărit cu un tată care se agită degeaba să-i țină piept sorții.
Viziunea socială a filmului se dezvăluie strict în cazul unei familii și din relațiile interpersonale între membrii acesteia (ambițiile tatălui pentru odrasla lui, dorințele personale ale fetei, arbitrajul mamei și al bunicii), fără un reper extern de moralitate – de pildă, ipoteza că nota mai mare a fetei la Bac ar lăsa în urmă un coleg la fel de conștiincios care și-a obținut nota cinstit. Cu alte cuvinte, logica filmului e individualistă, Mungiu nu ridică nicio întrebare la care nu poate să îi dea și un răspuns în cadrul narațiunii atent construite. Să nu uităm că e vorba despre un caz de fraudă, dar un caz particular de fraudă în care persoana sprijinită e deasupra oricărei prezumții de vinovăție și trebuie ajutată doar din cauza unui ghinion, ceea ce până la urmă nu spune foarte multe despre fraudă. Mungiu poate să-și facă protagoniștii să lupte cu toate mijloacele și să păstreze totuși aparența că ar crede în meritocrație.
Bacalaureat a avut deja premiera în România și a primit (ex-aequo) Premiul de Regie la Festivalul de Film de la Cannes. (Asta se întâmplă, culmea, într-o ediție despre care s-a zis că are cea mai bună competiție din ultimii cincisprezece ani și cel mai lamentabil palmares – ceea ce înseamnă că, în Franța!!!, juriul nu a răsplătit realizatorii filmelor după merit.) Au apărut deja destule recenzii în presa românească și străină. Pe lângă cronicile predominant laudative, găsiți o analiză stilistică atentă scrisă de Ionuț Mareș pentru Ziarul Metropolis. Pentru Acopeișul de Sticlă, Laurențiu Paraschiv explică valoarea iconică a situației alese (ultimele zile de liceu ale fetei) și pesimismul inerent al construcției. S-a scris însă destul de puțin despre relația între fiică și tată, victimă-salvator, în jurul căreia gravitează filmul.
După ce în Ilegitim (r. Adrian Sitaru, 2016) era un medic respectabil a cărui fiică rămâne însărcinată cu fratele ei, iar în Bacalaureat e un medic respectabil a cărui fiică este agresată de un străin și nu se mai poate concentra la examen, actorul Adrian Titieni devine chipul neplauzibil al feminismului românesc, personajele sale luându-și asupra lor să rezolve – sau măcar să accepte cu mărinimie – problemele tinerelor fete. (E o schimbare mare pentru reprezentarea pe ecran a bărbatului român mediu – să nu uităm că, în Valuri – r. Adrian Sitaru, 2007 –, personajul lui Titieni lăsa o turistă elvețiancă să se înece în mare.) Nu sugerez că actorul ar fi, el însuși, responsabil pentru tipologiile masculine din filme românești recente, dar tipologia există – chiar dacă filmele vorbesc despre problemele unor fete/femei, speranța rezolvării se află în mâinile unui bărbat (e valabil inclusiv pentru preotul din După dealuri, filmul anterior al lui Mungiu). Faptul că Titieni joacă, în două filme lansate la interval de câteva luni, rolul tatălui-salvator ar trebui să facă șablonul și mai evident. Am arătat deja mai sus că presupunerea „bărbatul-știe-mai-bine” e, în plus, construită în acest film pe fundamente șubrede.
Comentatorii filmului s-au concentrat, în general, pe felul în care filmul reflectă instituțiile românești, lăsând nediscutat violul, care e folosit dramatic ca declanșator al acțiunii. Faptul că fiica e pusă într-o poziție de slăbiciune, în care nu își poate alege și realiza singură scopurile într-un moment crucial, e o consecință directă a acestui viol. Într-un eseu video feminist apărut în urmă cu doi ani, White Knights and Bad People, Arielle Bernstein si Serena Bramble explică în ce fel mecanismul dramaturgic al violului poate fi reacționar – chiar dacă filmul mimează preocuparea pentru o problemă socială care cel mai adesea vizează femeile – prin faptul că plasează neplauzibil de multă putere în mâinile bărbatului.
Deși filmele alese de Bernstein si Bramble ca exemple sunt mainstream, se pare că acest mecanism e o scurtătură artistică pentru care nici măcar selecționerii și juriile de la Cannes n-au un filtru destul de fin. Anul trecut, în palmaresul Semaine de la Critique, s-a putut vedea Paulina/La patota de Santiago Mitre, despre o tânără avocată care se ambiționează să meargă să predea într-un sat – în ciuda avertismentelor tuturor că va regreta că renunță la carieră și se va expune pericolului –, și deja în ziua doi a noii vieți pe care și-a ales-o pentru sine e victima unui viol în grup (urmând să fie ajutată din nou de bărbații al căror avertisment l-a ignorat, față de care și-a declarat degeaba independența). Situația din Bacalaureat e, evident, mai puțin traumatică (se insistă mult în film că nici măcar nu e vorba de un viol propriu-zis, „reușit”), dar nu e în niciun fel mai inventivă/relevantă și are același efect dramatic, de a-i suspenda independența adolescentei. Faptul că trebuie să o sprijine tatăl ei într-un punct critic ar putea demonstra că ea, ca – de altfel – toate femeile din film, are nevoie de protecție masculină. Sau ar putea fi un device dramatic ieftin care catalizează o fantezie masculină de autoritate.
