LFDC – Titane – Poți fugi, dar de tine tot nu scapi

single-image

Titane e un film invaziv. Nu știu cum ar putea un produs artistic să te impresioneze atât de tare încât să ajungă să fie pur și simplu invaziv – așa cum, de pildă, este operația pe creier suferită de protagonista Alexia (Agathe Rousselle) la începutul filmului, în urma unui accident auto petrecut în copilărie. Titane, prin voia autoarei sale, Julia Ducournau, își provoacă spectatorii în cel mai fiziologic mod cu putință și le răstoarnă așteptările mai ceva ca experiențele trăite într-un tur de casă a surprizelor.

Pentru a-i asigura o viață optimă din punct de vedere medical, doctorii care se ocupă de Alexia îi fixează acesteia o placă de titan pe craniu. De aici se va alege cu o cicatrice și o aplecare patologică distinctivă pentru all things metal – lucru care începe cu un gest drăgăstos și aparent inofensiv față de automobilul familiei (un obrăjor de copil lipit de geamul mașinii, de parcă ar fi vorba despre un urs de pluș strâns tare la piept), se continuă cu un înfigerea dureroasă într-un nipple piercing și traversează șirul de evenimente în timpul unei sarcini hibride.

Julia Ducournau construiește un personaj feminin feroce, al cărei job de car hood dancer o transformă într-o țintă a male gaze-ului. Când nu stă cu mâinile în sân și își înfige acul de păr în urechea unui admirator insistent, care se apleacă pe geamul mașinii sale vrând să-i fure un sărut, felul în care tânăra dansatoare recurge la violență cu atâta ușurință lasă de înțeles că nu și-a confruntat încă suferințele interioare – sau cel puțin, nu până la capăt. Asistând la răbufniri de tot felul – accesele de violență obsesivă se țin lanț –  observăm că ceea ce o mână pe Alexia să omoare indivizi nevinovați e rodul unei claustrofobii față de sine și de toți cei ce o înconjoară.

Tânăra se simte inconfortabil într-o lume insuficient dezvoltată (emoțional) cât să poată gestiona firesc pe cineva așa cum este ea. Căci placa din titaniu a transformat-o într-un intrus, o victimă a hazardului, o ființă din afara normelor. Premisa body horror-ului din Titane constă tocmai în faptul că Alexia este dovada vie și disfuncțională a dezechilibrelor cauzate de pactul omului cu mașinăria. Fata reușește să ucidă un număr considerabil de indivizi pe care de-abia că i-a cunoscut, fără să fie trasă la răspundere de vreo entitate superioară și, mai important pentru cine este ea, fără pic de remușcări, exact ca o fiară din junglă în lupta cu prădătorul său. Totuși, ca să scape din mâinile unei presupuse forțe de ordine, Alexia se gândește că transformarea în fiul dispărut al lui Vincent Legrand (Vincent Lindon) i-ar putea servi drept pistă de scăpare. Pentru asta, anunță autoritățile de una singură și se apucă să-și spargă nasul cu propriul pumn, își înfășoară sânii (și viitoarea burtă de gravidă) într-o rolă elastică. Își ține și intervențiile vocale la minim – totul pentru a rămâne sub oblăduirea acestei figuri paterne protective, la rândul ei în căutarea cuiva pe care să-l poată scălda în toată afecțiunea pe care a acumulat-o de-a lungul anilor. Fără vrerea ei, identitatea reprimată a Alexiei se află în strânsă legătură cu transformările fizice prin care trece. Iar Titane urmărește drumul către această acceptare a identități hibride.

Înainte să-și dea seama că poartă în pântece ceva ce este rodul nedorit al acelei nopți de coșmar (un episod de hybrid intercourse de o inventivitate chestionabilă), și, deci, de a se seta pe un coping mechanism bazat pe fuga de sine, protagonista din Titane începe o mică aventură cu o tânără dansatoare, pe care o va răni mai mult decât, poate, și-ar dori. Dar tot ce atinge Alexia e menit să se destrame, la fel cum se întâmplă și în cazul lui Frankenstein. Spre deosebire de ea, el reacționează la frica irațională a oamenilor față de tot ce-i altfel și e de-ajuns să continue să-i sperie pe necunoscători prin simpla-i existență pentru a fi numit monstru. În cazul Alexiei, monstruozitatea e un mecanism de apărare chestionabil, lucru dovedit de brutalitatea fără noimă cu care îi atacă pe dansatoare și prietenii acesteia în noaptea pe care urmau să o petreacă împreună într-o vilă.

Ducournau nu lasă să se întrevadă prea mult din universul în care își plasează protagonista. Totuși, ce se vede cu ochiul liber (și cu stomacul ghem pentru cei mai sensibili) este imposibilitatea ei de a stabili relații funcționale cu alți oameni. Referitor la moralitate, nu-ți este clar dacă există un minim set de reguli etice după care să se ghideze personajele din Titane. Justine, cea care ar fi putut juca rolul de iubită a Alexiei, pare să aibă coordonatele comportamentale cel mai apropiate de cele pe care e construită lumea noastră. La fel și tinerii pompieri, pe care cel mult i-ai putea acuza de homofobia omului prea închistat în normele patriarhatului. În rest, Alexia este Alexia – fuge de sine și calcă pe morminte. Iar tatăl lui Adrien, dependent la rândul său de propriile schimbări anatomice și blocat într-un soi de doliu pentru copilul pe care n-a apucat să-l crească, nu chestionează nimic din ce vede. Nici fosta lui soție, venită în vizită în speranța că-și va revedea fiul. Te-ai aștepta ca Alexia/Adrien să încerce să-și ascundă corpul pentru a nu-și trăda identitatea fizică. Dar nu o va face și nici nu va avea de dat explicații raționale, explicații pe care oricum mama (lui Adrien) nu i le va cere.

Scenariul lui Ducournau cu siguranță nu vizează lumea aceasta. Pe de-o parte, se folosește de pârghiile unor constructe sociale comune; pe de altă parte, ce face ea cu lungmetrajul acesta, de la cum e gândit firul narativ până la alegerile estetice în materie de fluiditate a camerei, lumini, scenografie, este să spună ceva în plus despre corpul uman ca pretext pentru horror, despre acte de violență și (auto)mutilări brutale. Titane nu este un thriller – sau nu este unul obișnuit, pentru că factorul thrilling scade teribil de mult când ajungi să empatizezi cu criminalul, care acționează în prelungirea traumelor proprii și a statutului de victimă a unui destin pe care nu l-a cerut.

Creativitatea lui Ducournau trece dincolo de evidențe. Povestea pe care o spune nu îmi aparține nici mie, nici ție, nici măcar ei înseși. Nu există criminali în serie nepedepsiți în halul acesta (a se citi: care-și permit un număr atât de mare de victime într-un timp atât de scurt, nu în cele mai ferite dintre locuri), nu s-a auzit până acum de automobile viclene cu flăcări tatuate pe capotă care să bată la ușă în miez de noapte și să-și agreseze fizic și sexual victimele, nu există nici mame din ai căror sâni să curgă benzină în loc de lapte matern (deși alăptarea umană se simte, pe alocuri, la fel de nefirească precum cea închipuită de regizoare) și nici oameni de genul părinților lui Adrien, care să ia toate acestea de-a gata, oricum le-ar fi livrate. (În afară de noi, bineînțeles, în suspension of disbelief.)

Ce se află în spatele acestei forme care vinde este fondul, o bază narativă suculentă. Și oricât ai sta să te afunzi în ea, descoperirile (despre sine, despre lume, ba chiar despre Titane) nu se epuizează cu una, cu două.

 

Titane a rulat la Les Films de Cannes à Bucarest și va intra în săli din 3 decembrie, fiind distribuit de Independența Film.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More