Ediția a IX-a a Les Films de Cannes a Bucarest a avut loc între 19 și 28 octombrie – o retrospectivă a unora dintre cele mai importante filme ale anului cinematografic în curs, majoritar din selecția festivalului de la Cannes, combinată cu filme venite de la festivalul de la Veneția, cele mai importante filme românești ale anului dar și o retrospectivă dedicată lui Lucian Pintilie, care ne-a părăsit în primăvara acestui an.

În textul de față, două filme centrate în jurul două cupluri bărbat-femeie – unul amoros, dintre compozitorul Wiktor și cântăreața Zula (Cold War) și unul platonic, între un regizor și o actriță (3 Faces, Jafar Panahi).

Zimna wojna/Cold War/Războiul Rece (r. Pawel Pawlikowski, Premiul pentru cea mai bună regie, Cannes 2018)

Poate cel mai însemnat regizor de origine poloneză de la Kieślowski încoace, Pawlikowski revine cu primul său film după câștigarea Premiului Oscar pentru Cel mai bun film străin în 2016, cu Ida – și operează în cadrul aceluiași registru estetic și tematic: o explorare a perioadei de început a comunismului din Polonia de durată scurtă (88 de minute), filmată pe peliculă alb-negru în format academic (4:3) și cu o predilecție spre compoziții calofile, cu un fir narativ țesut în jurul relației dintre două personaje. Aceste laitmotive recurente au încurajat punțile de comparațiile între Cold War și Ida în ochii criticii, poate chiar și mai puternic decât dacă ar fi deviat de la acest format – o critică aspră, care inevitabil a clasat pelicula mai recentă ca fiind inferioară. Ce-i drept, în Cold War, lui Pawlikowski pare să îi lipsească tactul cu care se apropiase în trecut de subiectul comunismului, însă și tema este una mai ambițoasă și cuprinzătoare – chiar dacă, în ansamblul său, filmul este mai puțin impresionant, detaliile care îl compun sunt adesea strălucitoare, chiar geniale.

Cu o narațiune care se desfășoară de-a lungul a douăzeci de ani, care pare inspirată puternic de povestea cuplului Tomas-Tereza din Insuportabila ușurătate a ființei (romanul fundamental din opera literară a scriitorului ceh Milan Kundera, publicat în 1984), dar și din povestea de viață a părinților regizorului, Cold War urmărește povestea de dragoste dintre compozitorul și dirijorul Wiktor, care culege melodii din popor, și Zula, o fată de la sat, pe care o descoperă în timpul unor audiții pentru formarea unui ansamblu folcloric. Presat din ce în ce mai puternic de organele de partid, Wiktor se decide să fugă în Germania de Vest cu ocazia unui concert susținut la Berlin, însă Zula decide să rămână în urmă. De aici încolo, filmul urmărește intersecțiile dintre cei doi de-a lungul mai multor ani, până la finalul vieților lor. Titlul – Cold War – acționează simultan drept un mijloc prin care se indică atât perioada istorică a filmului și marele conflict geopolitic care o caracterizează, dar și diversele tensiuni și schimburi de roluri între Zula și Wiktor.

Pawlikowski pornește din adâncurile mediului rural polonez, decrepit și ruinat – primul cadru, tulburător, este un plan apropiat al unui bărân care cântă la cimpoi – și călătorește de-a lungul marilor capitale continentale alături de personaje – Varșovia, Berlinul de Est și cel de Vest, Paris și Belgrad – reconstruind cu minuțiozitate atât specificul cultural al fiecărei zone, cât și perioada istorică/culturală particulară momentului. Aceste modulații sunt reflectate în laitmotivul muzical al filmului, melodia Dwa serduszka (cântată de Zula în cadrul primei ei audiții), care pornește de la un cântec folcloric, trecând prin orchestrație clasică și corală înspre melodie de soft jazz. Prin asta se subliniază rolul cultural al muzicii în societate – la fel cum se observă diferențele evidente dintre Est și Vest și comportamentul distinct al oamenilor din aceste zone. Pawlikowski cartografiază atent în fundalul narațiunii principale fenomenul de liberalizare, cosmopolitizare a artelor și cum această schimbare se insinuează în comportamentul oamenilor.

Povestea de dragoste între cei doi nu este supralicitată – camera rămâne mereu un observator distant și fix, jocul actorilor este de-dramatizat, iar reacțiile personajelor în momentele de tensiune sunt adesea anti-climatice, în timp ce sarcina dramatizării pică mai degrabă pe umerii elementelor muzicale. Într-adevăr, poate tocmai această dedramatizare face ca finalul filmului să fie șocant, înspre neverosimil și puțin ridicol: prinși inextricabil în meandrele represive ale aparatului comunist polonez, Wiktor fiind mutilat în închisorile politice, iar Zula capitvă într-o căsătorie cu un apparatchik, cei doi iau o decizie atât radicală încât este stridentă, comparativ cu restul poveștii. Însă cu excepția finalului, Cold War rămâne un film remarcabil din selecția acestui an a festivalului de la Cannes, demn de premiul pentru Cea mai bună regie.

3 Faces (r. Jafar Panahi, Premiul pentru Cel mai bun scenariu ex-aequo, Cannes 2018)

Deja este clar că interdicția aplicată de statul iranian cineastului Jafar Panahi este complet inutilă, regizorul fiind la cel de-al patrulea film după ce a fost condamnat să nu mai realizeze filme timp de douăzeci de ani. Pericolul la care acesta se expune prin nesupunerea sa continuă să dea roade în 3 Faces, unde Panahi continuă direcția din cele două filme anterioare – Closed Curtain (2013) și Taxi (2016) – creând un spațiu aflat undeva la granița foarte fină dintre realitate și ficțiune. El apare din nou drept personaj central al filmului – mai degrabă decât să joace un rol, performează o situație ipotetică – alături de actrița de televiziune Behnaz Jafari, o figură populară în entertainment-ul iranian. Filmul pare a fi și un omagiu tacit adus lui Abbas Kiarostami, trecut în neființă în 2016, căruia Panahi i-a fost asistent de regie la începuturile carierei sale și pe care îl citează în Taxi. Acolo, Pahani prelua atât motivul călătoriei cu mașina și incursiunea în adâncurile mediului rural, cât și mai ales situarea unei ficțiuni în cadrul unor parametri foarte realiști – filmul apare așadar nu neapărat ca o poveste, ci ca o intâmplare foarte plauzibilă, sau probabilă. Ceea ce, ca de obicei, conferă filmului note critice la adresa societății iraniene – în cazul de față, despre rolul de gen tradițional al femeilor în comunitățile restrânse, versus privilegiile celor care provin din clasa de mijloc, citadină.

Filmul începe cu un cadru-secvență absolut tulburător – filmat în format vertical pe un smartphone, în care vedem o tânără, Marzieh, înregistrând ceea ce pare a fi biletul ei de adio, în care își blamează familia pentru faptul că o forțează să se căsătorească și o opresc din a studia actoria la Teheran. The twist? Înainte de ceea pare a fi un suicid filmat în direct, fata mai dă vina și pe actrița Behnaz Jafari, un star al serialelor produse în Iran, pe care ar fi contactat-o în repetate rânduri ca să intervină, dar care n-ar fi răspuns niciodată. Îngrozită de înregistrare și răvășită de remușcări, care îi parvine prin intermediul lui Panahi, Jafari pornește în căutarea tinerei împreună cu regizorul, sperând că fata să fi supraviețuit tentativei.

Behnaz și Panahi, ale căror deprinderi sunt în mod clar cele ale unor cetățeni de oraș din clasa superioară, cu atitudini și activități occidentalizate, ajung așadar într-un cătun îndepărtat, unde regulile cu care ei sunt obișnuiți să navigheze în societate se suspendă: într-o scenă-cheie, cei doi trebuie să treacă de o turmă de oi ce desparte un drum asemeni unui cordon, semnalând astfel intrarea simbolică într-un alt tărâm combinată cu o mostră de viață specifică locului, unul în care timpul pare să fi încremenit. După un început destul de întunecat, marcat de posibilitatea sinistră a morții lui Marzieh, cuplată cu o chestionare a adevărului imaginii filmate (Behnaz se uită din nou și din nou la filmare, căutând tăieturi de montaj sau eventuale greșeli care ar dovedi că fata nu s-ar fi sinucis), Jafari schimbă registrul înspre unul dulce-acrișor, comic, observând îndeaproape comunitatea satului izolat pe care regizorul și actrița îl vizitează. Dincolo de ierarhii și de împărțirea rolurilor de-a lungul dihotomiei bărbat/femeie, el aruncă un ochi și înspre obiceiurile acestora, adesea bizare (un episod amuzant implică o poveste despre un prepuț îmbălsămat care ar trebui dus într-un loc simbolic, pentru a determina soarta bărbatului de care a aparținut cândva).

Fără a dezvălui prea multe despre final, 3 Faces este, la prima vedere, o poveste înșelător de simplă – dar care, în substratul acesteia, relevă o atenție profund umanistă spre societatea iraniană. Este un film în care Panahi refuză, aproape cu obstinație, să arate degetul spre un anumit fenomen, o anumită tipologie umană sau o cauză anume pentru tragediile cotidiene ale unei societăți în care femeile arareori au acces la roluri sociale în afara spațiului domestic, tratându-și personajele atât cu respect, dar și cu o enormă compasiune. Cu siguranță unul dintre cele mai bune filme ale anului.