Deși l-am văzut în cadrul Festivalului de Film de la Karlovy Vary ca midnight movie și, în egală măsură, undeva prin august filmul a beneficiat și de aura mistică de a fi lansat în streaming pentru o singură noapte, The Green Knight (2021, r. David Lowery) îmi confirmă un lucru: horrorul și fantasy-ul au devenit genuri serioase și bat la ușa filmului de artă.

Nu știu dacă legitimarea acestor genuri e neapărat un fenomen recent – e drept că în jurul anului 2000 oameni ca Tim Burton și Peter Jackson le-au împins puternic cel puțin în brațele publicului larg – dar ultimii cinci spre zece ani au văzut în interiorul sectorului independent apariția unei generații de cineaști care au reușit să articuleze un nou limbaj al horrorului ca film inteligent și respectabil. E vorba despre regizori ca Ari Aster, Robert Eggers, David Robert Mitchell și, bineînțeles, și David Lowery, cu al său destul de cunoscut A Ghost Story (2017), care au prelucrat limitele acestui gen și l-au împins mult mai aproape de un arthouse accesibil. (Merită menționat că o bună parte din filmele care se încadrează aici au fost produse de A24, care de ceva vreme încoace scot constant proiecte formidabile, iar faptul ajută la un plus de credibilitate în lumea filmului independent.)

Întrucât funcționează între aceleași repere stilistic-estetice, The Green Knight n-are cum să nu incite la o comparație cu toată această generație de cineaști, mai ales cu Aster și cu Eggers. Acum, comparația e necesară prin prisma faptului că toți cei trei operează cu prelucrări de surse literare, legendare și folclorice, dar și pentru că Aster și Eggers mi se par borna de referință a acestei noi suite de regizori americani tineri; au cele mai cele mai consistente demersuri artistice, cea mai unitară viziune regizorală și cea mai solidă coeziune estetică. Sau, recunosc, poate doar că aceștia se pliază cel mai bine pe gusturile mele.

În ultimii ani a luat, deci, naștere horrorul cult, cu referințe literare, cu plot-uri documentate, care pune mare preț pe atmosferă și care, finalmente, face din tradiționalul gore și din imaginile viscerale părți ale unui program care e mai degrabă interesat de o teroare psihologică și intelectualizată. Frica a devenit un mecanism mai complex, nu se mai bazează pe jump scare-uri și reacții imediate, ci pe procese întregi, pe slow-burn, pe un sinistru mult mai temperat, chiar dacă încă mai apar vechile teme cu vrăjitoare, fantome, spirite și superstiții. Simultan, această nouă formă de horror­ e una a bugetelor (mai) mari, cu imagini cultivate și lise, cu meșteșugul bine pus la punct – nu mai scapă gafe accidentale și scenografii involuntar penibile cum s-ar fi întâmplat pe vremea seriei B.

Din această perspectivă a unei forme intelectualizate de horror, Lowery apelează, la rândul său, în The Green Knight la ceea ce pare să fie un interes renăscut pentru superstițiile și legendele unui spațiu (deocamdată doar) transatlantic, la intercalarea realului cu supranaturalul, toate articulate într-o formulă vizuală cultivată care se folosește de un întreg set de instrumente atmosferice bine calibrate. Filmul, după cum sugerează și titlul, face apel la unul dintre cele mai celebrate poeme epice ale medievalității nord-europene, Sir Gawain and The Green Knight – pe care Lowery îl mai completează pe ici pe colo cu câteva alte plot-uri, cum ar fi povestea Sf. Winifrida, dar față de care rămâne extrem de fidel. În ziua de Crăciun, Gawain (Dev Patel în probabil unul dintre cele mai bune roluri ale sale de până acum), nepot al regelui Arthur, acceptă un duel cu un misterios și gigantic cavaler cu pielea ca lemnul și plin de mușchi verde. Capul cavalerului este tăiat, dar, miraculos și sinistru, acesta se ridică și pleacă, dându-i un an lui Gawain să îl găsească și să repete duelul, sub aceleași reguli care sugerează că Gawain este cel căruia i se va tăia de această dată capul. Tânărul cavaler se încumetă, deci, la un drum inițiatic care îl plimbă prin toate colțurile și printre toate creaturile unei lumi fantastice.

Iertați-mi acest moment care probabil vă sună a geeking out major (vă mărturisesc că acum ceva timp cineva a trebuit să mă descurajeze de la o licență pe subiect), dar trebuie spus că este o gură de aer proaspăt să vezi o ecranizare a unei legende arthuriene care să nu fie centrată pe personalitatea lui Arthur, cu atât mai mult nu pe o formă extrem de chipeșă și simpatică a sa, cum s-a tot obișnuit, și care să celebreze textul în extensie. În ciuda numelui, universul arthurian nu se oprește la Regele Arthur, sau la deja epuizata poveste cu Merlin sau cu Excalibur, ci conține o sumedenie de personaje și cicluri secundare în jurul Mesei Rotunde – care (după părerea mea) sunt adesea mai interesante decât Arthur însuși și mult mai complexe psihologic decât vor să creadă cele mai multe adaptări recente, care le-au relegat la un statut de personaje auxiliare în detrimentul unui Arthur tânăr, special și în putere, care eclipsează pe toată lumea. The Green Knight pare să îndrepte puțin aceste lucruri, centrându-și atenția de data aceasta pe un Gawain chipeș și simpatic (Patel reușește să fie extrem de carismatic), în drumul său către a deveni erou – un cavaler mai puțin onorabil, care greșește mai des, mult mai speriat și… mult mai uman decât clișeul eroului special. Fără a da vreun spoiler, avem aici de-a face cu un erou care e posibil să dea și greș în misiunea sa, întrucât forțele supranaturale (și mama sa, un personaj combinat între Morgause și vrăjitoarea Morgan le Fay) par adesea să-i controleze liberul arbitru. În fine, asta pare să fie miza The Green Knight – în ce măsură trebuie eroul să lupte cu legenda? Unde rezidă onoarea adevărată – în a decapita monstrul sau în a muri cu demnitate? La acestea pare că Gawain trebuie să mediteze constant.

Formal, The Green Knight are toate preceptele imaginii Noului Horror ­– compoziții bine-gândite, rafinate, luxuriante și atent coordonate cromatic, care trădează un anume tip de production value (și nu spun asta neapărat în sens peiorativ) și niște calități picturale. Filmul se bucură din când în când de niște cadre absolut superbe, cum ar fi imaginea Regelui Arthur (Sean Harris), bătrân și sobru, înconjurat de masa rotundă și de cavaleri, cu o robă albastră și cu coroana aurită lucindu-i într-o cameră rece și slab luminată. Cadrele pe care The Green Knight pare să le caute dețin, după părerea mea, ceva foarte grafic, iconic, dacă vreți – în sensul că seamănă puternic (și în mod necesar, presupun) unor ilustrații pentru basme și legende, dar, în egală măsură, cred că interacționează destul de bine cu un context recent mai mare, în care multe imagini fantastice apelează la un imaginar medieval sau semi-religios, cu coroane, aureole și armuri (vezi design-urile pentru multe jocuri video, spre exemplu). Muzica contribuie la imersiune, în virtutea accentuării atmosferei și în prelungirea mișcărilor camerei. Ca și la Eggers și Aster, The Green Knight e lăudabil pentru cum conservă în imagine aceeași neliniște nelocalizabilă, un sinistru și un static bizar al cadrului atent compus și al trav-ului încet, care dau continuu impresia că ceva urmează să se întâmple și că, la un nivel profund, nimic nu e în regulă. Există un dezechilibru tacit și premonitor – prilejuit, bineînțeles, de cadrul legendar și de superstițios și folcloric.

Acestea fiind spuse, cred că, totuși, ce fac Ari Aster și Robert Eggers este superior lui The Green Knight. Sigur, filmul lui Dowery, datorită subiectului, trebuie să se îndrepte mult mai mult către fantasy și asta dictează alte libertăți și alte constrângeri, dar calitatea filmelor lui Aster și ale lui Eggers vin din faptul că reușesc să ancoreze supranaturalul într-un cotidian atent meșteșugit, într-o lume extrem de prezentă. Chiar dacă are povești cu vrăjitoare și satanism în The Witch (2015) și cu sirene în The Lighthouse (2019), Eggers, în mod particular, ține extrem de mult la o acuratețe istorică scenografică, la un real palpabil care face ca ceea ce e dincolo de acesta să pară și mai neliniștitor. Nu spun că The Green Knight ar trebui să fie mai realist și e absurd să îi ceri unui film care girează către fantastic să fie complet fidel istoric (de altfel, nici legendele arthuriene nu sunt), dar adesea te distrag imaginile de exterior care par prea evident a fi efecte speciale de la alte cadre care sunt superbe în grotescul lor și în palpabilul acelei neliniști pe care tot o menționam. Pot să înțeleg cum un portret al lui Gawain pictat (în ulei), cu susul în jos, funcționează ca instrument narativ, dar în același timp știu că medievalitatea la care se referă povestea nu folosea încă pictura în ulei. Aici nu sunt nitpicky pe fapte istorice și, din nou, legenda arthuriană e scrisă și rescrisă oricum de mai multe ori în vreo 500 de ani de la presupusul timp al întâmplărilor, însă aș vrea să semnalez că sunt alte lucruri pe care filmul le face și care lucrează mai bine în recompunerea unui univers vizual credibil și îndepărtat în timp – cum e o roată (premonitorie) dintr-un sat, cu ilustrații cu anotimpurile și cu figuri legendare, care măcar seamănă a pictură medievală și care funcționează evident cum o fac și imaginile populare din Midsommar (2018) al lui Ari Aster. Ceea ce spun e că The Green Knight ar fi putut să fie un film mult mai împlinit dacă era mai atent să-și reprezinte în fiecare secvență de la un cap la altul o lume medievală tactilă și credibilă (atenție, nu neapărat și fidelă) – lucru pe care ni-l dovedește că poate să îl facă în secvențele din sala tronului, spre exemplu. Filmul lui Dowery e, așadar, mult mai baroc decât ar fi cele ale lui Aster sau Eggers – ceea ce uneori funcționează, întrucât pare să activeze acel tărâm mitic, mai-frumos-decât-realitatea și paralel al unei legende, dar alteori îi răpește din impactul psihologic marcă a Noului Horror. The Green Knight lucrează într-un artificiu care poate simultan să enerveze și să fie scuzat în virtutea preceptelor genului fantasy și a romanțelor cavalerești.

Acolo unde The Green Knight mai dezamăgește e în cum își tratează o serie de alte personaje în afara lui Gawain. Dev Patel are un șarm cavaleresc la care poate nu ne-am fi așteptat la o primă impresie și mi se pare extrem de bine ales ca erou chinuit, pe cât de naiv, pe-atât de hotărât – s-ar putea ca de-aici să vină o turnură destul de favorabilă în cariera lui. Dar avem și personaje precum cele interpretate de Alicia Vikander (Essel) și de Barry Keoghan (Hoțul). Rolul lui Vikander pare să fie destul de evident un instrument de caracterizare al eroului și cred că totuși ne-am fi bucurat să o vedem mai activă în poveste (ceea ce presupun că se poate spune despre multe părți ale ciclului arthurian, în afara unor câteva figuri morriganești și a unor doamne în diferite mase de apă, deci nu știu dacă e neapărat vina lui Lowery). De altfel, după coafură, actrița pare să apeleze la un tipar destul de interesant de Ioana d’Arc și e păcat că asta nu a dus nicăieri. Barry Keoghan e la rândul său un tânăr actor extrem de promițător pe care de obicei e o plăcere să-l urmărești, dar cred că l-ar ajuta imens să nu mai joace roluri de nici-copil-nici-bărbat deviant, care pune tuturor demonic (în sens propriu și figurat) bețe în roate. Mărturisesc că inițial, când îl citisem în distribuție, am fost extrem de încântată de speranța că ar juca un cavaler și că, alături de Patel, ar fi putut fi o tipologie cel puțin interesantă într-un gen care inclusiv în ultimii ani a preferat un anume tip de masculinitate pentru rolurile principale (vezi King Arthur-ul lui Guy Ritchie, sau, mă rog, nu-l vedeți, că nu e chiar extraordinar).

Ca ultimă mențiune, în afara entuziasmului pe care vi l-am mărturisit că îl am pentru poveștile cu cavaleri, ceea ce mi-a atras atenția la The Green Knight vine din finalul filmului, anume faptul că credits-urile sunt traversate de o sumă mare de profesioniști irlandezi. Acum, filmările s-au desfășurat la Ardmore Studios în Irlanda, ceea ce, mna, pare locul ideal și pragmatic dat fiind că acolo s-au filmat printre altele și filme ca Braveheart (1995, r. Mel Gibson) și încă vreo trei producții mai mult sau mai puțin împlinite cu subiect legenda Regelui Arthur – Excalibur (1981, r. John Boorman), King Arthur (2004, r. Antoine Fuqua) și serialul Camelot (2011). Dar, plecând de aici, ceea ce aș vrea să semnalez, reîntorcându-mă la a spune că filmul independent a început să lucreze cu bugete extrem de mari și că Noul Horror a ajuns o expresie a filmelor de serie A, e că mai există un lucru pe care producția The Green Knight pare să mi-l confirme: după cum se arată lucrurile, Irlanda se va dovedi un actor destul de important în viitorul industriei de film – fie ca locație de filmare sau ca echipaje secundare, fie ca industrie de sine stătătoare sau ca autori, întrucât sunt multe proiecte cel puțin promițătoare care au ieșit de acolo în ultimii ani, ca să nu mai spunem de o sumedenie de actori tineri împliniți – cum e și Keoghan.

În final, deși cred că ar fi putut fi un film mai bun, nu pot decât să recomand The Green Knight pentru oricine care apreciază acel caracter de-altă dată al basmelor, cumva senine și extrem de frumoase, printre care se presară și niște decapitare și violență brutală. Cred că e lăudabil că David Lowery reușește totuși să reactiveze pe ecran un simț destul de clasic al magicului și al legendei pe care, după mine, odată cu translatarea genului fantasy în culmea mainstream-ului, Game of Thrones l-a băgat în pământ, sub intrigi telenovelistice care vor să pretindă că sunt subiecte mature. Altfel, The Green Knight m-a făcut să simt, într-un mod bizar, cum m-au făcut și mai sus amintiții Aster, Eggers și Mitchell, că în sfârșit, tematic, geeky și pe alocuri postmodernist, generația mea și cele apropiate mie încep să se împlinească pe ecran. Nu pot să spun decât că The Green Knight e un film al timpului meu.

PS: Cel mai mare păcat pe care îl comite filmul e că n-a fost lansat iarna. Ar fi putut fi un neașteptat Christmas movie și vă invit să-l celebrați așa.

PPS: Filmul are și unul dintre cele mai bune postere din ultimii ani.

The Green Knight a rulat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary, la care am participat cu sprijinul Centrului Ceh.