Imagini recontextualizate – Sahia Vintage: În căutarea documentarului rătăcit

Sahia Vintage este o platformă de istorie digitală care investighează și accesibilizează filmul documentar românesc făcut la studioul Sahia în România socialistă. Pe site se pot găsi informații despre proiectul Sahia Vintage, demarat de One World Romania, și despre studioul Sahia, dar cel mai îmbucurătoare pentru publicul interesat de filmul documentar românesc socialist și din apropiata perioadă de tranziție sunt fragmentele dintr-o multitudine de scurtmetraje produse la Sahia între anii 1950 și 1990.

Filmele sunt ordonate după locație sau tag words, însă există și un timeline pe ani. Toate trei modalitățile sunt inovative și au marele avantaj că te ajută să afli despre filme nu tocmai cunoscute sau poate, de ce nu, să le vezi din alt unghi. Căutând scurtmetraje după locație, poți să găsești documentare filmate în locuri cunoscute sau dragi din țară, iar dacă alegi să navighezi platforma cu ajutorul timeline-ului ai avantajul să poți dobândi o privire de ansamblu asupra transformărilor pe care politica studioului le-a suferit sub influența regimul comunist.

Însă unul dintre modurile mele preferate să utilizez această platformă este după tag-uri – fiindcă așa pot nu doar să găsesc filme cu o temă care mă interesează, ci și să regăsesc accente pe care nu le-am sesizat la prima vizionare. Exemple de tag-uri includ categorii precum „muncă”, „cenzură”, „experiment”, dar și categorii mai puțin previzibile – există, spre exemplu, tag-ul „redactor/redactoare” sau „cosmos”, tag sub care am găsit Prin Vrancea (1969), filmul regizat de Sergiu Huzum în colaborare cu partenera sa, Mioara Cremene, cu doar doi ani înainte de emigrarea lui definitivă în Franța (survenită în urma controverselor politice legate de mai popularul film al acestuia – la care a lucrat ca operator, Reconstituirea, 1968). Documentarul lor atinge într-una dintre secvențe viziunea oamenilor din mediul rural despre realitatea călătoriei în spațiu și chiar dacă se vorbește voalat și despre despre aselenizarea din 1969, datorată Occidentului, în viziunea lor astronauții capătă trăsături sovietice, subliniând astfel încadrarea într-o cheie politică în acord cu cea a regimului.

Pe site, în dreptul fiecărui scurtmetraj, poți viziona un fragment a cărui lungime nu depășește patru minute din respectivul film. Aceste fragmente pot fi distribuite  public cu bunăvoința ANF, deși  tot de ei a fost impusă limita  de durată. Fiindcă același film se poate regăsi în mai multe tag-uri – ceea ce, cum ziceam, e grozav, pentru că vezi un film care se află sub tag-ul „femei” și îi înțelegi implicațiile feministe dar, găsindu-l la alt tag i le înțelegi și pe cele, să zicem, socio-economice – mi-ar fi plăcut chiar ca fragmentul ales să fie diferit de la un tag la altul, să îți dezvăluie mai multe fațete ale aceluiași film. Totuși, poate fi un bun exercițiu de imaginație să vezi, odată cu recontextualizarea sub diverse tag-uri, toate valențele filmului în același fragment.

În cazul  unei bune părți dintre filme, faptul că scurtmetrajul se încadrează sub un tag nu înseamnă că acest tag este obligatoriu tema reprezentativă a documentarului, ci, uneori, poate constitui doar un accent sau doar un subiect atins punctual. Merită menționat faptul că în dreptul fiecărui film există o descriere care, mai degrabă decât să intenționeze o analiză a filmului – care totuși nu este exclusă –, îl pune în contextul istoric al perioadei în care a fost făcut, dar și în contextul studioului Sahia așa cum era în respectivul moment. Această contextualizare este foarte educativă și, mai ales, alături de fragmentul din film, poate da un insight fascinant asupra documentarului respectiv, dar și un bun punct de pornire în cercetări ulterioare.

Ca să fac încălzirea pentru următoarea ediție Girls on Film, care va fi legată de cinema intersecțional feminin (țineți un ochi pe Acoperiș, o să fie tare de tot!) am ales să vorbesc despre câteva documentare încadrate sub tag-ul „femei”, unde sunt destul de multe filme, toate cu fragmente interesante și surprinzătoare – din păcate doar unele dintre ele se regăsesc și pe DVD-urile Sahia Vintage.

Unul dintre fragmentele care m-a intrigat cel mai mult este din filmul Adolescența (1970) de Eugenia și Paul Holban. Deși filmul în sine este mai temperat decât lasă să se vadă fragmentul de pe site, fragmentul respectiv este extraordinar – pe voice-over avem mărturia autentică a unei fete care susține că părinții ar trebui să vorbească despre iubire cu copiii – și apoi o vezi cu propriul copil în brațe, la 21 de ani. Desigur, nu se ridică problema unei discuții despre dificultățile pe care le implică situația în care se află, fiindcă ea își iubește copilul, conform spuselor ei, dar și fiindcă un dialog despre proaspăta restricție cu privire la întreruperile de sarcină ar fi nefavorabil pentru interesele regimului. Întamplarea face ca bebelușul să îi sărute obrazul în timp ce spune asta și, astfel, se creează un moment emoționant.

Sigur, nu l-aș descrie ca pe un film neapărat curajos după standardele prezentului, căci se vorbește extrem de voalat despre sexualitate, de fapt abia se pronunță cuvântul „iubire” de câteva ori. Scurtmetrajul se vrea a fi structurat ca un dialog echilibrat între adolescenți și adulți deși, așa cum se observă și în descrierea de pe site, balanța înclină în favoarea adulților care vorbesc despre adolescenți. Inclusiv voice-over-ul întruchipează vocea unui om matur care se adresează în primul rând părinților cu fiice și fii adolescenți. Este prezent, însă, un moment care ar putea trimite vag la Chronique d’un été (Jean Rouch, 1961) în care tinerii dezbat voalat necesitatea educației sexuale într-o discuție liberă. Opinia unui băiat vine în contrapunct cu cea a unei fete, care susține că băieții „devin niște obsedați odată ce-și fac nod la cravată” – dincolo de ingenuitatea expresiei și spontaneitatea fetei (deseori se simte disconfortul survenit din cauza faptului că sunt filmați, dar în momentul respectiv fata este autentică) –  transcende faptul că existau, iată, prejudecăți: „o fată nu vrea să audă despre astfel de treburi până nu are situația rezolvată”. Desigur, avem și contraexemplul fetei măritate de părinți fiindcă n-a intrat la facultate și fie că e vorba de dialogul dintre părinți și părinți, adolescenți și adulți sau adolescenți și adolescenți, ori alte persoane care întruchipează roluri din dinamica familială cu copil adolescent, miza filmului se află la mijlocul dilemei dintre prejudecăți învechite și o deschidere spre nou, aspirație constantă a modelului servit de doctrina socialistă. Însă cel puțin din punctul ăsta de vedere, al educației sexuale în spații publice, este înfiorător de trist că  în prezent se dezbat aceleași problematici într-o manieră similară – însoțită, desigur, de schimbări contextuale, cum ar fi implicarea Bisericii în polemică, ceea ce, pe vremea în care a fost turnat documentarul, era exclus să se întâmple.

Din păcate, fragmentul de pe site nu include finalul filmului, însă, spoiler alert! –  se termină cu un citat din Henri Coandă, în care zice că băieții erau mai curați la noi decât în străinatate. Sigur, citatul ăsta are multe implicații în corespondență cu mesajele regimului de atunci (și de ce doar băieții, apropo?) – cuvântul „curățenie” capătă valențe noi odată cu referirea la Occident.

Tot cu tineri, dar de data asta nu în contextul familial, ci așa cum e mai degrabă uzual pentru documentarele de la studioul Sahia, anume să surprindă individul în societate, scurtmetrajul lui Alexandru Sîrbu Tehnică nouă, oameni culți (1963) documentează aspecte din viața la locul de muncă a tinerilor muncitori din uzina „Electronica” printr-un hibrid documentar-musical.

Tonul propagandistic al filmului este accentuat de entuziasmul revoluționar specific perioadei în care a fost făcut. Muzica și versurile au fost scrise de Nina Cassian, căreia, în perioada turnării filmului, tocmai i se ștersese eticheta de „poetă decadentă”, după cum menționează descrierea de pe platforma Sahia Vintage. Filmul a dat versul „Iubitul meu e inginer”, care pentru mine a rămas de referință după ce l-am auzit prima dată în documentarul Monei Nicoară și al Danei Bunescu despre Nina Cassian, Distanța dintre mine și mine (2018). Filmul are intenția de a surprinde individul-subiect tânăr, fericit, integrat în societatea înfloritoare, iar majoritatea personajelor sunt feminine, fie că este vorba despre muncitoarea dată drept exemplu, cu origini sănătoase, care avansează în carieră și își completează studiile prin susținerea regimului, fie despre personajele-narator care cântă despre uzina lor dragă, ceea ce găsesc a fi o raritate în filmele socialiste despre muncitorii din uzine.

Dacă se poate trasa o parelelă între filmul Terezei Barta, Acești oameni îndârjiți și mașinăriile lor complicate (1987) și Tehnică nouă, oameni culți, dincolo de similaritatea simpatică a titlurilor, cele două sunt în chei estetice diferite. Filmul lui Alexandru Sîrbu are o abordare brechtiană, pornind de la următoarea premisă: în anul anterior, uzina Electronica a pus pe piață radiouri despre care s-au făcut plângeri, însă pentru că în anul curent se poate spune că au spart bariera sunetului în materie de calitate și norme, și-au dorit acest documentar-musical, care vorbește despre calitatea vieții lor la uzină, despre avantajele studiilor la seral, ale solidarității dintre colegi și ale locului de muncă.

Spre deosebire de filmul lui Sîrbu,  cel al Terezei Barta propune o perspectivă ceva mai sumbră a realității muncitorilor în care, sub umbrela anonimității voice-over-ului, aceștia vorbesc nu doar de beneficiile vieții de tractorist la „Gloria”, ci și despre greutățile pe care le întâmpină – „să muncim, da’ cum?”, întreabă una dintre voci.

Individul cu origini sănătoase care se bucură de beneficiile regimului comunist dispare în filmul Terezei Barta.  Teodora Leonida, „un om din uzina noastră…”, e dată drept exemplu în Tehnică nouă, oameni culți (traseul biografic al acesteia  reieșind dintr-un fragment de pe platforma Sahia Vintage), însă tipologia nu există și dincoace. Se dizolvă, de fapt, într-o multitudine amorfă de muncitori fără voci și voci fără corpuri, element recurent în documentarele optzeciste românești.

Cineasta a avut la dispoziție doar opt zile să facă filmul. În prima seară a făcut o adunare informală cu agricultorii, de care nu au știut nici inginerii, nici șefii, și a tras sunetul din care urma să facă voice-over-ul care însoțește cadrele filmate pe parcursul celor șapte zile rămase, conform descrierii de pe platformă. Acestea surprind fragmente mundane din viața tractoriștilor. Filmul este structurat sub forma cronicii unei zile din viața tractoriștilor, încheiate cu o nuntă în sat. Pe platforma Sahia Vintage se află fragmentul care surprinde tocmai mijlocul zilei de muncă, cu un prânz memorabil în care tractoriștii își sparg ouăle fierte în cap. Cadrele sunt însoțite pe voice-over de voci care se plâng de superiori și de regimul de muncă, urmate de o secvență cu sunetul în sincron, în care unul dintre ingineri relatează cum au prins țăranii la furat. Fragmentul se încheie cu plata muncitorilor (unde se distinge un cadru recurent cu bani în mâna murdară de praf a unui tractorist). După cum menționează și descrierea filmului de pe site, „documentele interne ale studioului adaugă frecvent adjectivul controversat oricăror referiri la filmul de față”.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like