IFFR 2021 – Corespondențe despre singurătate

E poate ciudat ca primul contact pe care îl ai cu un festival nou să fie unul virtual, în care tot ce te leagă de ceilalți cinefili e o rețea prin care fiecare se loghează la o platformă – m-am gândit deseori la ce spunea și Daniel Kasman, în festival report-ul său de pe MUBI, la cât de tare se modifică experiența vizionării unui film într-un festival online. Că încapsularea spectacolului la domiciliu, unde trebuie să sondezi locul cel mai confortabil din care să vezi fiecare film, ca atunci când cauți aurul, te face să fii mai conștient ca niciodată de mediul extra-filmic. La fel, Kasman vorbește despre nevoia de a împărtăși filmele, un fel de convenție fără de care festivalurile n-ar mai avea loc. Forfota obișnuită, vizionarea împreună cu niște străini pe care poate n-ai să-i mai întâlnești vreodată un film de Hong Sang-soo, negociind fără cuvinte spațiul fiecăruia, de pildă, are ceva magic în ea; ia-i asta festivalului și rămâne doar singurătatea ta, a spectatorului, și până la urmă și a filmului. M-am întrebat deseori cine se mai uită la filme cu mine, dacă eram doar eu logată în dimineața aia? Am plonjat în orb în vizionarea unor filme; pe unele le-am abandonat fără rușine, în speranța că le voi relua. Ce s-a ales de ele? Le-au văzut alții pentru mine până la capăt?

Dincolo de selecția admirabilă sub noul directorat al Vanjei Kaludjercic, din care-am reușit să prind multe titluri (am făcut focus pe Tiger Competition, fiindcă e secțiunea de debuturi neconvenționale, care privesc cinemaul ca pe un instrument de joacă), mi-a fost greu să pun degetul pe un film care să mă fi bucurat până la capăt. Voiajul până la a vedea un film era câteodată o luptă de convingere cu propriul laptop, cu conexiunea la internet: unele filme poate pur și simplu n-au vrut să se lase ușor pentru mine. Probabil că am fost magnetizată de filmele despre singurătate și alienare, mai toate au avut protagoniști cu misiuni solitare (Black Medusa, r. Youssef Chebbi, e despre un female predator care ziua duce muncă de corporație, iar noaptea vânează bărbați pe străzi tunisiene; în Agate Mousse, regizorul Selim Mourad face o formă de auto-ficțiune despre un bărbat queer care suferă de cancer; Bipolar, r. Queena Li, e călătoria solo a unui ex-rockstar chinez care fură un homar cu puteri tămăduitoare). Filmele trimit cel puțin transversal la ideea de pandemie, cu toate că nu-s precis despre asta. În ultimul segment din El perro que no calla (r. Anna Katz), umanitatea e străpunsă de o boală care-a contaminat aerul, iar cei norocoși se pot proteja cu o bulă transparentă, spațială; cei ce nu-și permit casca merg permanent pe vine (Being John Malkovich much?), cât să nu ajungă la stratul nociv. În Dead and Beautiful (r. David Verbeek), un vampire buddy-film, vampirismul vine ca o alternativă la un lifestyle upper-class comodificat (sătui de toate experiențele senzoriale, vacanțele exotice și plimbările cu elicopterul personal, plictisiții apelează la un șaman care îi transformă pe loc în creaturi nocturne). Noul statut vine și cu rușinea de a-ți arăta colții în public, așa că toți poartă măști care să le acopere nasul și gura.

Altfel, singurătatea colectivă din Destello Bravio/Mighty Flash (r. Ainhoa Rodríguez), unul dintre cele mai impresionante filme din competiția Tiger, e tratată ca o descindere într-un univers mistic: o sumă de experiențe feminine bizare, dintr-o comunitate rurală lovită de un fulger, care recalibrează noțiunea de normalitate. E un sat a cărei populație e extinctă, sunt ultimii locuitori ai acestui cătun fără copii – e neclar în ce constă perturbarea, dar e palpabilă în fiecare casă. De pildă, o femeie își roagă soțul să guste tavanul, fiindcă i se pare că miroase ciudat. La un ospăț buñuelian, mai multe femei par să intre într-o transă comună, după ce mănâncă o prăjitură locală. Destello Bravio e despre o lume la care privitorul are acces limitat – fiecare vignietă din viețile acestor oameni e lipsită de explicații, însă parte dintr-un întreg mai mare de-atât; e un soi de peeping tom cu lucruri nepalpitante, neangrenante, ci doar ciudățenii domestice, femei monologând sau spunându-și oful una alteia.

El perro que no calla/The Dog Who Wouldn’t be Quiet e format din mai multe elipse, și, la fel ca în Destello Bravio, bucățile fragmentate nu sunt descriptive, nu încearcă să umple spectatorul cu informații care să fill in the gaps, ci sunt mai degrabă complet aleatorii. E vorba de un lanț de evenimente din viața protagonistului, Sebastian (Daniel Katz), sau mai curând, despre relația lui cu câinele lui de companie, marcată de nomadism și trecerea timpului. Paradoxal, deși i se reproșează așa insistent că are un câine care urlă toată ziua, câinele e aidoma stăpânului, un timid cu frică de abandon, căruia rareori îi auzi glasul. Vecinii îl obligă pe Sebastian să-și poarte câinele la muncă; apoi, la corporația unde lucrează, nimeni nu mai poate tolera câinele. Această primă bucată e foarte tragi-comică, de la întâlnirea asociației de locatari în ploaie până la discuția pe ocolișuri pe care o are cu managerul: amabilitățile sunt abandonate, toți oamenii devin cabotini fără suflet. Turul neghidat prin căutarea asiduă a unui nou loc de muncă și clash-ul dintre o societate consumeristă, îngrămădită, și spiritul liber al protagonistului sunt mare parte din teza lui Katz: toate încercările de adaptare (sau normalizare, poate) ale lui Sebastian eșuează. Ce faci când ești incompatibil cu societatea? Elipsele marcate de Katz au în definitiv rolul de a arăta cât de aleatorie poate fi traiectoria unui om; și, când în sfârșit poate mima stabilitatea, i se pune pe cap o pandemie mondială, unde doar cei privilegiați își pot proteja pielea.

Marele câștigător al premiului Tiger a fost Pebbles, un road-movie indian în tradiție umanistă, anti-calofil, despre un băiețel care-și urmărește tatăl furios și băut, făcând spume în toată comunitatea după ce mama băiatului îi abandonează pe amândoi. În paralel, o secetă teribilă flămânzește oamenii răsfirați de căldură, care sapă după apă și fac capcane pentru șobolanii pe care să-i mănânce. Prins între a rămâne cu bunica, într-o familie plină, care abia reușește să mai facă rații de mâncare, și a-și urma tatăl, care-i retează toate aripile, băiatul se refugiază în magie. Nu e o noutate să vezi copii care privesc cu fascinație fiece trivialitate (un balon zburând în tandem cu autobuzul școlii, respectiv o oglindă care lasă o dâră de lumină și pe care o proiectezi în drumul tău); cu toate astea, Vinothraj P.S. realizează asta cu un minim de mijloace, panoramând aproape insesizabil o lume prin filtrul unui copil care nu înțelege pe deplin ce se întâmplă cu viața lui.

Discuția despre cât bine și cât rău face un festival online e infinită. Desigur că, de pe o parte, e conservarea unei tradiții care reaprinde speranța pentru o ediție fizică, însă, pe de altă parte, e derizoriul administrativ, dependența de bunăstarea platformei, care câteodată îți blochează filmele. M-am bucurat să mă imersez în niște filme fără să mai țin cont de defectele astea; alteori, ele m-au împiedicat să continui. Ce vreau să zic e că e un tip de experiență care e doar o avarie, iar lucrul ăsta nu poate decât să dăuneze filmelor (atât în calitatea selecției, cât și în vizionare per se; Archipelago, minunata animație a lui Félix Dufour-Laperrière despre istoria Quebec-ului, între Guy Maddin și Chris Marker, nu e de văzut pe ecran mic; cu siguranță, nici Beginning, filmul georgian al lui Dea Kulumbegashvili). Cu toate astea, ce e mai dezirabil, să aștepți reinstaurarea normalității sau să vezi filmele astea în singurătatea căminului tău?

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like