Girls on Film – Reassemblage – Fragmente din Senegal

single-image

Reassemblage (1982, Trinh T. Min-ha) este primul film al regizoarei independente de origine vietnameză Trinh T. Minh-ha. Folosindu-se de o structură non-narativă, nonlineară, împrumutând procedee din filmul experimental, Reassemblage  documentează viața, ritmul și tradițiile femeilor din zonele rurale ale Senegalului. Trinh suprapune un fundal sonor eclectic peste cadre care surprind femeile senegaleze și familiile lor. Cineasta combină cântece tradiționale și sunete non-diegetice provenite din mediul respectiv, pasaje cu voice-over, pasaje în care sunetul dispare complet și priză directă, reușind să traseze o imagine de ansamblu a comunității pe care o documentează fără să-și asume o poziție de vestic civilizat care documentează o țară din „Lumea a Treia”.

Voice-over-ul are un rol deosebit de important în filmele lui Trinh T. Minh-ha, fiindcă prin suprapunerea acestuia peste cadre (care surprind dansuri tradiționale, oameni muncind, vorbind și peisaje specifice zonei), regizoarea propune o abordare subiectivă, folosindu-se de mediul cinematografic și teoretizând în același timp pretenția lui de adevăr. Rezultatul este un hibrid cinematografic marcat de interdisciplinaritate, împrumutând din cinemaul eseu și experimental, reușind o reprezentare justă a comunității rurale senegaleze, marcată de propria perspectivă subiectivă a cineastei.

Nu intenționez să vorbesc despre/ Ci doar pe lângă […] Un film despre ce? Mă întreabă prietenii./ Un film despre Senegal, dar despre ce anume în Senegal?

În capitolul Outside In, Inside Out, din When the Moon Waxes Red, Trinh T. Minh-ha vorbește despre tiparul de abordare întânit în cinemaul antropologic cu privire la problematica reprezentării unei comunități: nu de puține ori, documentaristul încearcă să ajungă la punctul de vedere al nativului și să-l facă parte integrantă din film. Interesul pentru întâlnirea dintre reprezentanții unor comunități diferite, cât și perspectiva cineastului asupra celor văzute și documentate pălesc în fața încercării de a reprezenta nemijlocit – încercând o obiectivitate care șchioapătă – perspectiva nativului. Cu Reassemblage, Trinh problematizează pe marginea acestei metode, propunând un tip de abordare diferit, asumându-și încă din primele minute ale filmului intenția de a reda propria-i perspectivă asupra celor documentate și de a include pasaje auto-reflexive despre experiența ei personală din timpul procesului de documentare a comunității rurale din Senegal.

Realitatea este delicată/ Irealitatea și imaginația mea sunt, de altfel, șterse

Pare că obiectivitatea și creativitatea intră în conflict/ Observatorul avid adună exemple, neavând timp să reflecteze asupra mediului folosit

De-a lungul coloanei sonore sunt inserate pasaje ca cele de mai sus, care nu au legătură în mod direct cu comunitatea documentată, ci par mai degrabă gânduri ale autoarei. Însă în contextul filmului, mai ales odată acceptată convenția conform căreia voice-over-ul funcționează ca o voce subiectivă (care nu este îndatorată să comunice la rece informații despre comunitate ori să lucreze în mod direct ca o voce singulară a nativilor), aceste afirmații par să furnizeze simultan un insight despre perspectiva autoarei, cât și să sugereze o cheie de citire asupra celor văzute până acum.

Femeia este înfățișată ca cea care deține focul./ Doar ea știe să-l facă. […] Îl ține în diverse locuri/ La capătul bățului cu care sapă în pământ, spre exemplu.

O femeie comentează asupra poligamiei: Este bună pentru bărbați… pentru noi, nu. O acceptăm, însă, din cauza circumstanțelor. Dar tu? Ai un soț numai pentru tine?

Nuditatea nu dezvăluie/ Ce e ascuns,/E absența lui.

În contextul reprezentării femeilor senegaleze, voice-over-ul variază între anecdote din sat, meditații despre formă, citarea unor observații occidental-simplificatoare despre credințele comunității. Pe alocuri, anunță că cele ce urmează sunt vorbele cuiva din comunitate, ori că  reprezintă un gând al autoarei care pare a proveni din contactul ei cu oamenii din zona rurală senegaleză. Astfel, imaginea de ansamblu creată asupra comunității este una care nu riscă să pară a fi formată cu superioritatea civilizatului, ori cu o falsă intenție de a părea inițiatul care a înțeles și a redat esențialul perspectivelor asupra lumii vehiculate în respectiva comunitate. De altfel, în ciuda faptului că o parte considerabilă dintre cadre înfățișează nuditate feminină, Reassemblage reușește să facă din femei punctul principalal filmului, fără însă a face din acestea un obiect.

Un bărbat își ține fetița în brațe […]/ Măicuța albă, catolică, se apropie de el și își spune direct: „Este abia ora șapte. Fetița ta nu este chiar atât de bolnavă. De câte ori trebuie să vă spun că dispensarul este închis duminica? Vino luni.”

Felul în care Trinh T. Minh-ha se referă la influența vestică asupra comunității senegaleze se află în strânsă legătură cu propria ei prezență ca documentarist în mediul respectiv. Reușește să schițeze relația dintre cele două grupuri comentând de la o distanță care survine din abordarea eseistică a acesteia. De-a lungul filmului, privitorului îi este amintit în mod constant că vede prin prisma propriei perspective a autoarei, ceea ce e pe ecran pierzându-și astfel valoarea de fapt obiectiv-adevărat.Între fundalul sonor și imagine există un soi de discrepanță care rezultă într-un mod de redare non-tautologic. În timp ce voice-over-ul vorbește despre un tată care așteaptă în fața dispensarului cu copilul său bolnav, pe ecran se desfășoară cadre cu oameni care muncesc, singuri ori ținându-și copiii în spate. Odată ce călugărița catolică îl anunță pe tată că duminica dispernsarul este închis, vreme de câteva cadre, imaginea continuă cu satul gol într-o lumină de prânz, creând astfel o disrupere bruscă de cadrele anterioare, pline de viață și mișcare. Cele două componente ale audiovizualului lucrează astfel unul în completarea celuilalt.

Interdependența dintre sunet și imagine funcționează în tandem, însă nu pentru a reda o perspectivă realistă. Evitarea sunetului în priză directă conduce la un tip de abordare eseistic, care reușește să comunice perspectiva autoarei prin folosirea cinemaului cu diversele lui valențe, unele dintre ele neconvenționale în documentar. Odată eliberat de povara convențiilor de documentar care au devenit normă, odată cu asumarea intenției de a  reinterpreta mediului de redare, filmul abordează un mod de reprezentare atipic.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More