Înainte de toate a fost Virginia Woolf.

Orlando, un titlu-cheie al operei sale, e parte din acea mână de cărți îndeajuns de generoase încât să troneze bibliotecile celor mai vehemenți conservatori și progresiști deopotrivă. Cei care privesc cu jind la palate văd în ea o fabuloasă cronică a nobilimii de la un secol la altul; cărturarii o numesc dare de seamă ludică asupra literaturii engleze; formaliștii îi exclamă autoreflexivitatea rafinată; romanticii și stângiștii își dau mâna – Orlando e despre lepădarea de averea materială, adevărata sărăcie spirituală. Însă cert e că niciunuia nu i-ar fi greu să adauge la coadă că e de asemenea o carte despre „condiția femeii”. Ei bine, codița asta a făcut din carte un subiect de nesecătuit pentru feminism și studiile de gen.

Cinemaul s-a arătat mai timid. Firește, adaptarea nouăzecistă a lui Sally Potter are toate șansele să îmbătrânească frumos, cu atât mai mult în interiorul canonului LGBT+. Pe lângă toate celelalte merite, se întâmplă să fie și filmul care-a pecetluit aura androgină a Tildei Swinton, cea care-l joacă pe protagonistul, și mai apoi protagonista ecranizării. Doar că uităm ceva, pe cineva. Înainte de Sally Potter a fost Ulrike Ottinger.

Într-o oarecare măsură, filmul lui Potter e la fel de generos ca romanul lui Woolf; din una-n alta, aceiași oameni de paie pe care i-am invocat mai devreme ar putea spune cam aceleași lucruri despre acest Orlando. Dacă vrei ca toată familia ta să pună la suflet inechitatea socială care împovărează femeile din vecii vecilor și se-ntâmplă să ai la dispoziție doar nouăzeci de minute, atunci Potter are ce-ți trebuie. Dar dacă ești pus pe scandal, Ulrike Ottinger să fie.

Școlită-n strada șaișoptistă, cineasta avea să se-ntoarcă în Berlin un an mai târziu și, treptat, să pună umărul la ce a rămas cunoscut drept cinemaul queer german; adică nu doar Fassbinder, ci, iată, Werner Schroeter, Tabea Blumenschein, Monika Treut, Elfi Mikesch, Rosa von Praunheim, Frank Ripploh, Wieland Speck și, în fine, probabil mulți alții, căci aici sunt două generații, șaptezeciștii și optzeciștii.

Anul acesta, pentru că One World Romania a anunțat o zi dedicată lui Ottinger (la propriu, undeva la 24 de ore de film împărțite într-o retrospectivă), orice introducere generică ar cădea în obsolescență; om trăi și om vedea. Doar că n-om vedea două filme care pe mine mă interesează în mod special, ambele adaptări ale unor romane queer canonice. Unul dintre ele e Freak Orlando.

Uitați de baluri, rochii și idile nobile-ntre castelani, gata cu sonetele lui Shakespeare; Ottinger confiscă bogăția ansamblului lui Woolf și o distribuie creaturilor înflăcărate care-i populează „teatrul lumii”, cum îl anunță-n primul cadru. Aici, Orlando (Magdalena Montezuma) e o călătoare, un pelerin în robă (tușa de grație: o pălărie asortată), cu sandale-n picioare și pantaloni strâmți, trei sferturi, la vedere. Nu știu multe despre machiaj și costume, însă-mi amintesc un episod haios din scurta-mi carieră de figurant, cam opt ore în total. După ce-am fost mânjit cu acuarele pe față, machieuza a răbufnit. Era nemulțumită de faptul că desenul de pe fața mea era opac, nu ținea niciun secret; pe scurt, o mâhnea că oricine și-ar fi dat seama că acuarela-i acuarelă. Au contraire, ăsta-i un aspect important la Ottinger – oricât de baroce i-ar deveni costumele, ele nu-și arogă pretenția autenticității, amintind mereu de centrele de închiriat costume, iar decorul, o combinație de peisaj industrial și butaforie, se contopește cu farsele narative ale filmului – Delphine Seyrig, bunăoară, jucând un copac, din al cărui sân se alăptează Orlando chiar înainte de a intra-n Freak City.

Odată ajunsă, se angajează ca pantofară în ceva ce pare-a fi un mall distopic. Surpriză, acum poartă un costum de vrăjitoare cu tușe dominatrix, chipurile de ciclop, și e înconjurată de șapte pitici loiali. Săptămâna Acțiunilor Mitologice e-n toi, iar ea e prezentată drept „zeița faimei internaționale a scenei, ecranului și radioului”. Asta e noua lume a lui Orlando, la ani lumină de 1928, când a pus Woolf punct cărții ei; Ottinger ciupește cu obrăznicie realitatea și-i desprinde o bucățică din cea mai superficială pieliță. În rest, nailon, plastic, piele artificială.

Ce e cu adevărat izbitor la mare parte din filmele de ficțiune ale cineastei germane e pofta lor de cuvinte. Circul pus cap la cap de Ottinger nu e inefabil, ba chiar din contră. Fiecare imagine cere un pumn de cuvinte pentru a se lăsa tradusă, transformând fără drept de apel până și cel mai econom comentator într-un grafoman. Căci nimic din structura filmului, atenție, nici împărțirea în cinci episoade, nu se lasă docil investigate. Dacă luăm de bună ideea de „teatru al lumii”, atunci acesta e vodevilul stradal.

Sally Potter a rămas fidelă sensibilității queer a Virginiei Woolf. Asta a permis unuia din marile momente ale cinemaului să se nască – privindu-l pe Shelmerdine (Billy Zane) cum îi zâmbește în lumina obscură a finalului de zi, Orlando îi vede chipul dezbrâcându-se de trăsăturile masculine. Dacă te uiți îndelung, propovăduiește Potter pe urmele lui Woolf, nu-i nimic la mijlocul convențiilor sociale care despart genurile. Ei bine, Freak Orlando n-are stare pentru așa ceva. Primele ne arată gentil că împăratul e gol. Ottinger îl trage de păr și îl sodomizează în agoră. Iar pentru a face asta, ea mobilizează un întreg tezaur al culturii queer.

Femeia cu barbă, bunăoară. După ce e concediată din mallul distopic, unde pusese ochii pe o altă angajată, Helena Müller (din nou Delphine Seyrig, de data asta arătând ca o pastișă disco a miresei lui Frankenstein), Orlando, acompaniată de piticii ei, se pregătește să le joace o farsă unor pelerini-bucătari (?), adunați pentru a găti în plină noapte. Printre ei, Helena Müller, dar și șeful ei, același care a concediat-o pe Orlando. În fundal se poate auzi o transmisie radio care anunță rezultatele unui studiu în jurul femeilor cu barbă, până nu de mult considerate păcătoase, dovadă stând pedeapsa pilozității. Ei bine, acum se crede că barba apare în urma suferinței în dragoste, la care femeile emotive sunt predispuse. Abracadabra, acum și Orlando are barbă.

Puțin mai încolo, în următoarea vinietă, Orlando e declarată moștenitoarea misiunii unui sfânt care păzea orașul, cocoțat pe o coloană de aproape un secol. Edilii și edilele orașului, patru și patru, se tem că moartea sfântului va distruge economia locală, căci aceasta depinde de un ritual anual, în care un grup de bărbați hedoniști vine să se pocăiască pentru o zi sub binecuvântarea răposatului. Ei bine, bărbații ăștia, o hoardă de sălbatici, par luați dintr-un club berlinez de S&M – fără tricou, cu pantaloni și cizme de piele, plus, cireașa de pe tort, bice cu care se autoflagelează. An de an, odată ușurați de păcate, indivizii devin big spenders; de-aia e musai ca Orlando să-l înlocuiască imediat, căci ei se află deja pe drum. Delicios! Și, trebuie spus, melanjul lui Ottinger nu se oprește la creștinism. Orbiți de furie, hedoniștii cer un sacrificiu; prind doi acrobați-bufoni, care până nu demult erau dirijori de trafic, în fața unei biserici urbane decrepite, doar că pe drum spre măcel, în mijlocul unui șantier, asistă la rutina narcisică a unei hermafrodite cufundate în propria-i reflexie, pe care-o pângăresc fără milă. Mai apoi ajung în mall-ul distopic, unde dau de Sfânta Wilgefortis, protagonista uneia dintre primele legende ale femeii cu barbă, care-și spune povestea printr-un număr muzical, cum altfel decât o operă rock? Cântă despre cum tatăl ei a vrut s-o căsătorească cu un nobil, însă ea iubea un altul, despre cum s-a opus și-a fost închisă până la nuntă, însă din dragoste rănită i-a crescut o barbă, motiv de ultragiu pentru patriarh, de unde și crucificarea.

Și nu numai. Dintr-una-ntr-alta, Orlando ajunge luată pe sus de niște matahale KKK, însărcinați cu, pare-se, „curățarea străzilor” de vrăjitoare și homosexuali. Cu ocazia asta are loc tranziția din femeie în bărbat, așa nereușită estetic cum pare, o trimitere la experimentele genetice care au avut loc în lagărele de concentrare naziste, și, recuperând un episod din carte, plecarea ei, acum a lui, cu o gașcă de saltimbanci (acel grup nomad de romi din carte, aici o nouă apariție a femeii cu barbă). Printre ei sunt Leni și Lena (Jackie Raynal în ambele roluri), gemenele siameze care-i fac ochi dulci, însă el sfârșește cu cea din urmă, iar cea dintâi sfârșește într-un episod alcoolic care-l aduce pe Orlando pe culmile disperării, acel pas final atât de grandios pus în versuri de către Oscar Wilde – căci toți ucidem ce ni-i drag. Un vers din Wilde, o râgâitură, cam ăsta-i ritmul.

Grafomania, la dispoziția dvs. Filmul lui Ottinger are mereu o picătură care umple paharul. E Virginia Woolf și înc-un pic. John Waters cu ceva-n plus. Plutește-n aerul unui film cult, gen Rocky Horror Picture Show, și totuși nu, se păstrează marfă de subcultură. Să spui că Ottinger e transgresivă pare un fleac, cuvântu-i uzat; mai bine spunem că puțini îi seamănă.