Girls on Film – Dorian Gray im Spiegel der Boulevardpresse – Olgindă, oglinjoară spurcată ce ești

single-image

Dorian Gray obișnuia să fie de-a dreptul scandalos; chiar și-nainte să ucidă, saloanele vuiau din clipa-n care vreun nefericit îi rostea numele. Cititorul o ia de bună – „scandalos, deci…” –, iar de aici încolo gonflează ce și cum scandaliza gingașul filfizon societatea victoriană. Căci, în afară de acea noapte afumată de opiu, și ea ulterioară crimei, Wilde se zgărcește când vine vorba de detalii. Ei bine, Ulrike Ottinger pornește de la fantasmagoriile fără de sfârșit pe care zgârcenia lui Wilde le înlesnește cu generozitate și creează un nou Gray, unul optzecist, protagonist la rându-i al unei tragedii trăite hedonist; doar că, fiind vorba de Ottinger, acea cineastă care nu se dă-n lături de la nimic, ambițiile greoaie ale tragediei sunt dejucate – tot la farsă se-ajunge.

Însă Dorian Gray în oglinda presei bulevardiere (1984) e o farsă cinematografică de-a lungul căreia cineasta germană se hăhăie mai puțin decât în Freak Orlando (1981), cealaltă adaptare a unei cărți queer pe care am discutat-o sub Acoperiș. Narativ vorbind, ecranizarea de acum se distanțează de sensibilitatea vodevilă a celei precedente; ba chiar aș spune că avem de-a face cu un film ermetic. Nu unul cuminte, să ne-nțelegem! Doar că momentele spontane – să zicem, acel duel homoerotic între marinari (o sugestie alambicată, ceva între moartea tatălui lui Dorian Gray așa cum a scris-o Wilde și profilul fratelui lui Sibyl Vane, la rându-i pe vas) sau ritualul cu păpuși voodoo se cuibăresc bine-mersi în derularea evenimentelor. Și să dăm literaturii ce-i al ei – falsa biografie experimentală scrisă de Woolf chiar e mai jucăușă și dezordonată decât romanul lui Wilde.

În niște adâncuri mult mai găunoase decât periferiile pe care le colinda Gray în roman, mogulii presei din toată lumea se adună pentru o ședință. La capul mesei de patriarhi, cine alta decât Delphine Seyrig? Sofisticata doctoriță Mabuse, personaju-i botezat după trilogia lui Fritz Lang, e o capo di tutti capi dornică de mai mult – scandal, de unde public, de unde bănet. Și nu-s doar vorbe goale, la mijloc se află un plan, Operațiunea Oglinda (în original, o glumă jucată pe seama publicației DER SPIEGEL). Berlin e casa unui anume Dorian Gray; un oarecare tânăr firav și erudit al protipendadei, însă nu tocmai, căci acesta păstrează ceva – inocența. După toate aparențele, Gray e strigător la cer de frumos, scandalos de bogat, însă, la urma urmei, un mielușel. Ei bine, planul doctoriței e de a-l ruina pe tânăr încetul cu încetul, totul în spatele unei prietenii mieroase între ei doi. Ce-l așteaptă pe Dorian sunt viciile – reale, inventate –, iar fotografii vor pândi cu fiece ocazie; Henry Wotton ar fi mândru.

Dar dacă Gray rămâne Gray, iar Wotton se încarnează în Mabuse, cum rămâne cu Basil, autorul portretului de la care pornește întregul roman? Nu-i de găsit, ceea ce face ca tema dualității, la fel ca tensiunea homoerotică, să devină mai vaporoase. Că artele cultivă ideea mumificării, a ancorării omului undeva și cândva de-a lungul trecerii timpului, știm. Iar fotografia, în sensul ăsta, preia ștacheta de la pictură etc. etc.; însă o comparație între portretiști și paparazzi, între Basil și presa de scandal, nu pare aievea.

Alte trimiteri există; mă gândesc la acea clipă de armonie domestică pe care protagonistul o trăiește în ultima parte a filmului, cu-n zâmbet larg și muzică ghidușă pe fundal. Clipa, adică secvența, are și-un moment în care Gray se apropie de-o oglindă falsă; Narcisul lui Ovidiu, Orfeul lui Cocteau, iar acum Dorianul lui Ottinger, erotismul iubirii de sine rămâne neclintit în cultura queer. Fie, dar homoerotismul interpersonal? Aici, lucrurile sunt mai palpabile. Rolul principal e jucat de o actriță (fotomodelul Veruschka von Lehndorff), ceea ce-i doar o mostră din radicalismul regizoarei; la mijlocul anilor ‘80, când un sărut între doi bărbați putea fi la fel de conservator ca orice alt sărut între un el și-o ea, filmul acomodează mai degrabă o atitudine utopică a queerness-ului, una în care delimitările sunt de domeniul trecutului. Încărcătura homoerotică, dacă cuvintele astea mai au vreo sens atunci când abordezi așa un film, e acum mutată către relația lui Gray cu fosta Sibyl Vane, acum Andamana (jucată de Tabea Blumenschein), păstrătoare a unei bucăți serioase din datele conferite de Wilde.

Și pe care tânărul o cunoaște la operă. Ăsta-i primul mișmaș al doctoriței, să se asigure că-și poate avea viitoarea victimă la mână cu ceva. Andamana e actrița principală a unui spectacol muzical bazat pe povestea lui Luis de la Cerda, prinț cotropitor al Insulelor Canare, istorioară păstrată încă din jurul primei jumătăți a secolului al XIV-lea; nu ni se spune asta despre proaspăta amoreză, ci ni se-arată. Ziceam la un moment dat că scenografia din filmele lui Ottinger e străvezie, că mereu lasă să se vadă centrul de închiriat costume care-i stă-n spate. Vorba lui Victor Morozov: „Dacă ar face western-uri (…), ar fi genul în care tipul bun și tipul rău călăresc același cal, pe rând.” Fix asta se întâmplă atunci când regizoarea montează spectacolul; Veruschka, actrița care-l joacă pe Gray, este acum prințul; Delphine Seyrig joacă un inchizitor care-l somează pe nobil să-și plătească tributul, iar din când în când camera se întoarce la Mabuse și Gray, acum spectatori extaziați. În fond, sceneta-i despre colonialism, căci inchizitorul termină treaba începută de prinț – încreștinarea băștinașilor și înrobirea lor. Într-o cheie mai curând metaforică, Wilde nu privește un spectacol oarecare, ci unul ce-i prevestește propria înrobire ce are să vină, petrecută tot de dragul lumii moderne, și mai moderne. Iar Ottinger va mai pune ici-colo niște fragmente din spectacol în ce urmează, uneori retrospective, alteori integrate narativ, căci Andamana-l joacă zi de zi; și, cum știm din aforismele lordului Henry – „Plânge-o pe Ofelia, dacă vrei. Pune-ți țărână în cap pentru că Cordelia a fost sugrumată. Revoltă-te împotriva Cerului pentru că fiica lui Brabantio a murit. Dar nu-ți irosi lacrimile pe Sibyl Vane. Ea a fost mai puțin reală decât aceste personaje.”[1]

Sunt două momente de-a dreptul fabuloase-n film. Unul e balul presei, sindrofie organizată de Mabuse cu scopul de-a-i pune față în față pe Gray și Andamana; o sală largă, tapetată cu ziare, adăpostește mâna de acoliți ai mogulei. Oamenii ăștia nu merg pe picioarele lor; parcă înotând în miere, încetișor și cu mișcări largi, repetă sacadat convenții sociale ale bontonului. O alta – pe la jumătatea filmului, când stricăciunea lui Dorian a-nceput deja, Mabuse îi propune o scurtă escapadă în lumea subterană; un loc al opulenței și sărăciei, al fetișurilor și ritualurilor ezoterice, hedonist și absurd prin excelență. Aici au loc duelul marinarilor și ritualul voodoo, dar, mai frumos decât toate, un moment de răgaz în care tânărul fumează opiu pitit într-o țeavă mare; în juru-i, alte cinci țevi, fiecare cu fumătorul ei – un american nativ, o americană așijderea, o blondă go go girl și doi soldați. Se aude doar vântul, din când în când întrerupt de pașii celui care-i servește. Straniu, căci Ottinger nu-i o cineastă a tăcerilor într-atât de convenționale, cel puțin nu atunci când face ficțiune; pentru ea, carnavalul trebuie să continue. Și ce carnaval!

[1] Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, Polirom, Iași, 2001, p. 141, trad. Magda Teodorescu.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More