Forough Farrokhzad – Singurătăți compatibile

single-image

O fâșie de peliculă care se întinde pe 22 de minute, The House is Black (Khaneh siah ast, 1962) este singura mostră cinematografică rămasă de la (probabil) cea mai subversivă figură feminină a poeziei moderne iraniene din secolul trecut, Forough Farrokhzad, deși dosarul de controverse al scurtei ei existențe o face să se sustragă în continuare canonizării în spațiul contemporan al culturii iraniene. Există un impuls puternic de a o contura pe Forough din planșa întunecată a biografiei ei; la 19 ani pășea în biroul redactorului literar al revistei iraniene prestigioase Roshanfekr cu manuscrisele câtorva poeme, printre care și „Păcatul”, un poem de numai doisprezece versuri unde făcea dezvăluirea adulterului fără urme de vinovăție sau căință, pe lângă un portret și o scurtă biografie în care nu-și ascundea statutul de femeie căsătorită și mamă a unui copil de doi ani. Forough reușește să transgreseze mai multe granițe prin acest gest – ea deschide domeniul scriiturii autobiografice feminine care lipsea cu desăvârșire din literatura iraniană și, în același timp, dublează acest gest printr-o transparență dezarmantă, riscând o pedeapsă majoră pentru abaterea de la moralitatea patriarhală prescriptivă din era Pahlavi. La scurt timp după acest moment, pierde custodia copilului său în urma divorțului de Parviz Shapour și suferă numeroase căderi nervoase care culminează cu o tentativă de sinucidere nereușită. După un lung periplu prin Europa, unde studiază limbi străine și literatură, se întoarce în Iran și, curând după, îl cunoaște pe regizorul și producătorul Ebrahim Golestan care-i propune să lucreze la studioul lui de film, Golestan Film Unit. Deși nu are niciun fel de experiență în film, Forough învață repede, jonglând cu mai multe funcții, de la treburi administrative la asistență regizorală și montaj. Convins de forța ei creativă, Golestan îi încredințează regia documentarului comisionat de Societatea pentru Ajutorarea Leproșilor în scopul strângerii de fonduri.

La trei luni după o scurtă vizită la colonia de leproși Bababaghi, Forough se întoarce cu un echipaj de cinci oameni pentru a rămâne acolo douăsprezece zile, timp în care se imersează în studiul vieții cotidiene a acestei comunități obscure situate la marginile societății. Intuiția poetică dobândește o miză etnografică aici, fără a se transforma într-un manifest pesimist și fără a aluneca în calofilie, într-un mod cu totul surprinzător pentru liricul cu care e saturat filmul. Printr-o serie de cadre alb-negru, Forough construiește un statement subtil despre o societate inertă, care-și reciclează istoria din nou și din nou. Critica politică e atât de bine voalată prin strategiile lirice ale autoarei în imagine și montaj (abilități pe care și le șlefuise în experiența de monteur la studio), încât nu numai că trece de cenzura șahului care a tăiat și secerat în producția documentară a deceniilor ’50-’60, dar chiar reușește să-l impresioneze până la lacrimi la prima proiecție a filmului.

„Mai este acesta un om?” Întrebarea planează de la primul cadru apropiat al figurii asupra căreia boala a făcut ravagii, o imagine a unei fețe desfigurate, a cărei reflecție apare într-o oglindă ornamentată cu flori. Există un fir de continuitate cu poezia ei, unde oglinda apare supralicitată ca simbol ambivalent al căutărilor identitare, însă aici imaginea dezvăluie o schismă între interioritate și realitatea tangibilă. Pe măsură ce intri în transa poetică a vocii lui Forough recitând pasaje din biblia evreiască, intercalate cu propriile versuri, înțelegi că filmul se ține departe de locuri comune și clișee psihologice care s-ar folosi de spectacolul suferinței și al ororii pentru a produce un efect de șoc temporar. Dacă Forough nu a preîntâmpinat această alunecare din primele secunde ale filmului, unde suntem confruntați cu un ecran negru, peste care vocea masculină depersonificată a lui Ebrahim Golestan ne amintește de permanența urâtului în lume și de necesitatea confruntării lui, atunci o face cu siguranță prin voice-overul ei intens-meditativ. În segmentul didactic al filmului, vocea rațională a lui Golestan vine cu o perspectivă clinică despre boală și tratament, hașurând distanța dintre sunet și imagine prin cadrele cu pacienți în timpul operațiilor sau procedurilor kinetoterapeutice. Registrul științific pe care îl aduce Forough inserând această descriere constrastează cu tonul melancolic, subiectiv al poetei într-un amestec percutant de realism și ficțiune, care se poate să-și aibă originile sau să fie inspirat din ritualul persan de familie, Moshaereh, unde fiecare participant e provocat să recite un poem care să înceapă cu ultima consoană a poemului recitat mai înainte, iar ceea ce rezultă, în mod ideal, e o îngânare continuă ce șterge granițele formale, începutul și sfârșitul. Alternanța vocilor celor doi dă filmului o anumită ciclicitate, aproximată în imagini de alternanța dintre cadrele statice care fixează efectele devastatoare ale bolii și cadrele dinamice de travling, unde leproșii sunt surprinși trăind la fel ca oamenii obișnuiți, ceea ce arată încă o dată că drama nu vine din interior, din condiția lor, ci dintr-un exterior care le întoarce spatele cu indiferență. Tocmai această atitudine caută Forough să o dinamiteze prin demersul ei de ,,umanism radical” (după Jonathan Rosenbaum). Confruntându-l pe spectator cu o alteritate percepută ca fiind deranjantă, ea reatribuie integritate leproșilor printr-o privire atentă și curată, lipsită de judecăți și prejudecăți.

De altfel, Chris Marker vedea ceva arhetipal în distanța pe care o ia Forough de subiect – e nevoie de o femeie pentru a stabili distanța necesară față de suferință, una care să nu permită căderea în sentimente de milă sau superioritate. Voice-overul lui Farrokhzad dă iluzia că ritmul poeziei ar fi motorul imaginilor, iar cuvintele – o pseudo-narațiune; deși decalarea vocii ei în urma tăieturilor de montaj participă la fel de mult la orchestrația poetică elaborat premeditată a filmului. În aceeași măsură, poate fi și un mecanism folosit pentru a deturna pretențiile profetice ale pasajelor biblice. Singura frază unscripted vine de la băieții care își șoptesc ceva neinteligibil la ureche, în alte momente replicile lor fiind regizate. Nu întâmplător, singurele voci care se aud cu claritate sunt cele ale copiilor – corpurile lor pline de vitalitate, dar expuse în permanență la contaminare trezesc revoltă sau oroare, ca în cazul poetei, care nu se întoarce doar cu un studiu etnografic acasă, ci merge într-atât de departe încât îl adoptă pe unul dintre copii, Hossein, cel care răspunde cu sinceritate și candoare la inițiativa profesorului de a numi câteva lucruri frumoase. Cel puțin în cazul lor singurătățile sunt compatibile.

Sigur că Forough vrea să ne arate că empatia e un minimum insurmontabil de unde începe umanitatea, dar ce este diferit e această dedramatizare a victimei, ceea ce filmul atinge fără să cadă în extrema învăluirii comunității într-o aură romantică sau mistică. Copiii consumați de boală citesc pasaje biblice mulțumind pentru ceea ce, în fapt, le lipsește; o femeie desfigurată își face conturul ochilor cu un creion, un bătrân bate ritmic din picior – viața continuă.  În final, ne convingem că nu casa leproșilor e neagră, ci societatea din care face parte. Filmul lui Forough a câștigat marele premiu pentru cel mai bun film documentar la Festivalul Internațional de la Oberhausen în 1963 și a devenit o sursă majoră de inspirație pentru cineaști canonici ca Abbas Kiarostami sau Mohsen Makhmalbaf.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More