Filme despre rasă dintr-o societate inechitabilă (partea a II-a)

În opinia noastră, cultura e un lucru viu (care nu riscă să se clatine de pe piedestal dacă un film anume dispare de pe un anumit canal de distribuție) și care se schimbă – care ar face bine să se schimbe – în ritm cu lumea pe care ne promite s-o aducă mai aproape. S-au făcut în ultimii ani multe filme bune – din care lista de mai jos poate să ofere cel mult un aperitiv – care, în paralel cu mișcarea #BlackLivesMatter și ca urmare a unor revendicări postcoloniale care se conturează deja chiar în cultura occidentală de jumătate de secol, arată implicit sau explicit vina albilor în crearea unei societăți profund inechitabile.

Cu o excepție sau două, cele opt filme din lista noastră nu sunt propriu-zis activiste, deși nici nu îndulcesc pastila – arată rasismul sistemic ca pe o realitate & adesea ca pe o cauză directă a suferinței personajelor. Fie că se petrec în SUA, Franța, Brazilia, Senegal, Angola, Guineea-Bissau, că evocă urmările colonialismului sau abrutizarea muncii într-o lume globalizată și pseudo-omogenă, că împrumută structuri de gen (gore, thriller, zombie movie) sau sunt documentare sau filme indie, ele au în comun impulsul – deloc sfios – să pună în centru ceea ce în alte filme mai comode e marginal și să-i ceară spectatorului empatie fără rezerve pentru personaje care nu seamănă deloc cu modelul (conservator, cosmetizat și, pentru mulți, inaccesibil) de cetățean – același la care, până nu demult, erau nevoite să adere minoritățile rasiale din filme. Dacă rasismul e un subiect recurent de la începuturile cinemaului, condițiile pentru reprezentarea lui din perspectiva celui oprimat n-au fost întotdeauna cele mai bune.

Dacă prima parte a materialului s-a concentrat pe filme încadrabile în genuri consacrate, cele de mai jos sunt mai rare și din punctul de vedere al formei cinematografice – ca recuperare ale unor arhive în pericol de dispariție, documentare a unor comunități ale căror probleme de subzistență nu se reflectă pe cât de mult ar trebui în media, ca interogatoriu nepoliticos în timpul unei cine în familie; ca să ne dăm seama pe ce lume trăim, e adesea nevoie de tehnici de observație flexibile.     

 

Spell Reel (r: Filipa César, 2017)

 

Lipsa de reprezentări vizuale nu a echivalat întotdeauna cu lipsa istoriei, dar este adevărat că secolul XX a schimbat (și aici) paradigma: odată ce a devenit posibilă și chiar elementară, captarea precisă a imaginilor s-a impus ca cea mai accesibilă sursă de informare cu privire la evenimentele trecutului. Mai mult decât atât, absența lor devine la fel de relevantă ca și prezența, căci sugerează cenzura, dorința de a rade din memorie un „altădată” problematic. Dar uneori, imaginile supraviețuiesc tentativelor deliberate de supresiune, doar pentru a cădea victime neglijenței și a trecerii ineluctabile a ceea ce sunt menite să conserve, timpul. Însă artista portugheză Filipa César studiază istoria dintr-o perspectivă prea angajată pentru a se resemna la fluxul acesteia; demersul ei din Spell Reel, care consistă în a restaura și a digitaliza material care documentează procesul de decolonizare inițiat de Amílcar Cabral în Guinea-Bissau, marcând în mod simultan nașterea unui cinema național, este dovada energică a faptului că nici autodistrugerea peliculei și nici uitarea nu sunt procese imposibil de contracarat. Paralelismul dintre aceste două fenomene și dintre obiectele lor, arhivele audio-vizuale pe de-o parte și istoria de pe cealaltă, este evidențiat de formula estetică a documentarului lui César, care juxtapune imaginile realizate de mai mulți tineri militanți pe care Cabral îi trimisese în Cuba să studieze cu reacțiile spectatorilor, din satele guineene până în marile capitale europene, care le vizionează după aproape o jumătate de secol.

Regizoarea nu pune imaginile pe același plan, așa cum ar fi putut face, de pildă, printr-un split-screen, ci plasează fragmentele de arhivă deasupra înregistrărilor contemporane, raportul de mărime dintre ele fiind aproximativ cel dintre pelicula de 16mm și cea de 35mm, așadar dintre formatul amator și cel profesional. César recunoaște astfel privilegiul pe care îl are ca producător de imagini provenind dintr-o țară europeană și trăind în secolul XXI, în epoca digitalului; dar cineasta folosește acest privilegiu pentru a-l răsfrânge asupra filmărilor pionierilor cinematografului guinean, care capătă nu doar un alt suport, ci și o altă circulație și o altă amploare politică. (Liri Chapelan)

 

Did You Wonder Who Fired the Gun? (r. Travis Wilkerson, 2017)

 

Filmul-eseu care încorporează înregistrări de familie își asumă un titlu – care citează un vers folk – cu o interogație retorică, pentru că violența împotriva afroamericanilor are de regulă un autor cunoscut – de regulă știm cine a tras cu arma – , doar nepedepsit. Travis Wilkerson apelează la opere despre Alabama din cultura populară – romanul To Kill a Mockingbird, muzica lui Phil Ochs –, la muzică și filmări #BlackLivesMatter și la relatări din familie despre probabila crimă a bunicului lui, care a ucis (cel puțin) un bărbat afroamerican pentru care forțele legii nu s-au sesizat să-l pedepsească.

Munca de detectiv a autorului printre filmări, istorie orală și orașe-fantomă din Alabama nu privește stabilirea vinovăției sau găsirea unor dovezi care să-i exonereze bunicul – ce motiv legitim poate să fi avut un alb sudist sus-pus contra unei victime marginale? –, ci cum a ajuns – sau mai exact, cum a persistat – naturalizarea urii și a violenței rasiale să fie atât de adânc imprimată în conștiințele cetățenilor americani. Între obiectele scepticismului lui Wilkerson e și aura legendară a progresistului Atticus Finch, protagonistul lui Să ucizi o pasăre cântătoare, a cărui aură eroică care-l desparte de rasismul comunității lui conține, probabil, multe mărci și edulcorări ale ficțiunii. (Irina Trocan)

 

What You Gonna Do When the World’s on Fire? (2018, r: Roberto Minervini)

 

 În seria asta pare că sunt fanul #1 al bărbaților albi cisgender, dar să știți că de fapt nu mă pasionează atât de tare. Ceea ce mă pasionează, în schimb, este filmul angajat, bine făcut și atenția onestă acordată minorităților – ca în What You Gonna Do When the World’s on Fire?. De fapt, cam ăsta este cinemaul lui Minervini. Încă de la primele sale filme de pe teritoriul american (despre care am scris aici), el analizează, pe cât de imparțial poate, subiecți sub reprezentați din medii defavorizate într-un mod care, deși nu e pe față politic, este clar politizat.

Până acum, atenția regizorului italian emigrat în State era îndreptată spre populația sudistă albă, dar în contextul crimelor împotriva lui Alton Sterling și Jeremy Jackson, Minervini se întoarce spre populația de culoare din New Orleans, observând reculul pe care comunitatea îl simte în contextul politizat de acum patru ani. Cu o înclinație pentru portret și o anumită nuanță intimă, filmul arată o proprietăreasă de bar cu un trecut încărcat pe care a reușit să-l depășească, doi frați care încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor și-și negociază locul într-o societate ostilă, dar și activitățile organizației New Black Panther Party for Self Defence. E radiografia unei comunități nervoase, dar, mai mult de atât, speriate, încercând să înțeleagă ce ar trebui să facă și cum. (Alex Mircioi)

 

 

Ar condicionado (r. Fradique, 2020)

Pentru o imagine non-eurocentrică a Africii putem apela cu încredere la filme făcute de colective africane care, din fericire, se produc, în ciuda limitărilor de buget, și circulă prin festivaluri. În acest film angolez turnat într-un bloc din Luanda și atent la mediul înconjurător, dar cu accente de afrofuturism și ocultism-când-nu-te-aștepți, aparatele de aer condiționat care fac vara suportabilă încep să cadă într-o bună zi de pe fațadele clădirilor. Canicula e palpabilă, cadru cu cadru, în fiecare acțiune și dialog, și ne face să ne îndoim adesea că putem privi cool-headed ce se petrece în fața ochilor noștri. Protagonistul lui Ar condicionado (interpretat de José Kiteculo, un producător de film low-budget la primul lui rol consistent ca actor) trebuie să facă rost până la sfârșitul zilei de un asemenea aparat pentru șeful lui și căutarea îl pune pe căi misterioase. Filmul a rulat la We Are One, mega-festivalul mutat în online, ceea ce, ținând cont de coloana sonoră compusă de Aline Frazão, înseamnă c-a fost și o ocazie rară de a asculta pe YouTube jazz nou și de calitate. (Irina Trocan)

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like