Anul acesta, ediția pandemică a festivalului Cinemaiubit s-a desfășurat online – fără covor roșu pentru cineaștii-studenți, dar cu proiecții și ateliere live și accesibile de oriunde. Filmele internaționale din cadrul festivalului organizat de UNATC au cuprins o gamă foarte largă de teme, inclusiv în scurtmetrajele pe care le recenzează mai jos Alexandra Fruntașu și Petra Torsan: dezinvoltura și puritatea copiilor pusă în contrast cu închistarea adulților (Anoush), political awareness (Ein Lo Amba/Ain’t Got No Sauce), capacitatea de rezistență umană (NÖ), un ritual sacru ce poate schimba atitudinea față de moarte (6 часов/6 ore) și condiția de inadaptat ca premisă de comedie neagră (Nuda/Plictiseala). E destul să-l delecteze chiar pe cel mai exigent și capricios spectator.

Anoush – Turcia, Marmar University (Deniz Telek)

Anoush, o fetiță de 9 ani, și Leyla, o învățătoare de 28 de ani, ajung simultan în același sat. Prima trebuie să împrumute o rochie de mireasă pentru nunta fratelui său. A doua vine să predea copiilor din sat, însă școala e părăsită. Văzându-se nevoite să rămână în sat peste noapte, ba chiar sub același acoperiș, cele două încep să interacționeze. Deși premisele legăturii care se formează între ele sunt ușor trecute cu vederea, curiozitatea Leylei față de Anoush pare că le apropie, îmblânzind-o pe cea din urmă. Povestea le aduce împreună, le pune față în față pentru scurt timp, pentru ca, în final, neputința de a acționa a adultului să fie eclipsată de felul subtil și ingenios în care copilul joacă rolul destinului și restabilește echilibrul după propriile convingeri. Plot-ul este destul de consistent, reușind să ne arate și o fărâmă din viața rurală turcească (mici înțelegeri cu conducerea locală, lipsa mijloacelor de transport cu orar fix, ospitalitate doar cu străinii – veniți de la oraș! -, nu și cu propriile rude etc.), iar locurile prin care suntem purtați amintesc de filmelele lui Abbas Kiarostami (în special de peisajele cu întinderi nesfârșite din Taste of Cherry și The Wind Will Carry Us). Anoush e un soi de plecăciune făcută în fața judecății doar în aparență arbitrare a celor mici, care dau dovadă de o moralitate pură, proprie, mult superioară celor mari. La final, filmul reia ritmul lent cu care a pornit, încheindu-se calm, tăcut, pe un ton dedramatizat. (Petra Torsan)

Ein Lo Amba / Ain’t Got No Sauce – Israel, Sam Spiegel Film School (Naama Shmueli)

Aflate într-un Ierusalim divizat (între comunitatea evreiască, de care aparțin, și cea arabă), Hamutal și Efrat, două prietene în căutare de falafel, au de ales între a se aventura în Estul mai la îndemână, deși evitat de mulți localnici, sau de a bate tot drumul până la standul din Vest, posibil mai safe. Mergând pe stradă, cele două fete, îmbrăcate în culori vii, purtându-și pantalonii scurți și fusta cu încredere, își împărtășesc una alteia fantezii sexuale și detalii intime, vorbind tare, gesticulând – în fine, distingându-se de trecători. Din conversația lor cu iz feminist și tente politice, pe care, la un moment dat, o poartă stând de-o parte și de alta a unui gard, aflăm că motivul pentru care Efrat nu vrea să meargă în Est este unul mai degrabă „rasist” – așa cum îl numește, pe un ton generalizant, Hamutal, o tipă care se distinge prin political awareness-ul său încă din primul minut al filmului. Deși decid, în cele din urmă, să o pornească înspre Vest, cele două se întorc din drum când Hamutal află că locul din care ar fi urmat să-și ia falafel nu servea sos amba, pe care putem vedea cât de tare și-l dorește. Cele câteva secunde în care ni se face cunoștință cu Estul (câteva secvențe juicy, montate pe niște ritmuri cool) prezintă piața agroalimentară în care ajung fetele, însă exotismul acesta e oprit brusc, într-o manieră comică, de un pepene care se sparge căzând pe jos, metaforă vizuală sugestivă pentru ceva ce ar fi putut fi capul unui om. Efrat dă înapoi, însă motivația ei ajunge să o enerveze atât de tare pe Hamutal – în fond, dacă cele două ar fi bucureștence, disputa s-ar dat între a o lua sau nu prin Rahova, Ferentari sau Ghencea, sau oricare alt cartier “rău-famat” – încât aceasta azvârle în aer un adevăr puternic, pe care filmul poate conta pentru a-și revendica un loc mai important decât cel pe care i-l oferă o simplă intrigă între două prietene, cu un final haios: (…) O să vină vreodată pacea mă-sii dacă nici nu poți mânca falafel la două sute de metri de casă? (Petra Torsan)

Nuda/Plictiseala – Slovacia, VŠMU FTF (Alica Bednarikova) (Premiul „Cristian Nemescu” pentru Regie)

Comedia neagră Nuda este structurată ca un jurnal ce documentează o perioadă scurtă și tragicomică din viața unei tinere inadaptate pe nume Greta, care prin spargerea celui de-al patrulea perete își sporește misterul de tip manic pixie dream girl, invitând spectatorul să facă o incursiune în lumea sa ermetică, din care să privească, cu detașare și ironie, afară. Motivele religioase joacă un rol central: protagonista este un corp străin într-o societate seculară, dar în care tradițiile catolice capătă importanță (sub aspectul rentabilității) în perioada sărbătorilor de iarnă. Încurajată de mama sa care-i lasă felurite afișe de angajare, decide să fie fecioara Maria într-o piesă de Crăciun. Află că unicul rol disponibil este cel de măgar și ezită inițial să-l accepte. Totuși, sustragerea îndelungată din joc atrage după sine riscul de a ajunge o non-entitate. Prin  urmare, în urma reevaluării condiției de indaptat, vine cu un plan de o inventivitate marca Amélie ca să preia rolul lui Miro, băiatul naiv care fusese ales măgar, asigurându-și astfel ei înseși un loc în macrosistem. Membrii generației Z duc o existență din ce în ce mai insulară, iar adoptarea unei identități, oricât de stupide și nesimnificative ar fi, pare unica soluție împotriva alienării și uitării – pas pe care mulți dintre noi deja l-am făcut, în moduri mai mult sau mai puțin conștiente. Faptul că filmul este alb-negru vine să sublinieze sobrietatea aspectului tragic, amplificând totodată artificialitatea comicului ușor cartoonish. Astfel, atenția spectatorului poate fi dirijată spre esența filmului, subliniată și de o simbolistică introdusă chiar la început, când iluzia unității persoanei se dezintegrează în multitudinea de oglinzi și dispare în momentul când vedem două Grete pe drum. Nota de mister este asumată, fiind prezentată în nuanțe comice à la Nouvelle Vague, fumatul unei țigări până la filtru comportând semnificația de revelare graduală a naturii personajului. Sursa principală a comicului rezidă în însăși maleficitatea Gretei, construită cu iscusință și autoironie, în stilul satirei adolescentine de tip Miloš Forman. Coloana sonoră cu accente ușor sinistre substanțiază construcția, făcând-o aproape palpabilă în momentele când Greta țintuiește spectatorul cu privirea, într-o manieră care-l face complice la ulterioara crimă. Mizanscena pare inspirată de filmele Verei Chytilová. Aspectul utilitar al casei contrastează cu decorul scenetei de Crăciun, finanțată de surse dubioase. Numărul limitat de locații creează impresia unei lumi compacte, înfățișate într-o cheie anostă și banală, încât refugiul în lumea interioară a protagonistei apare drept un fenomen de primă necesitate. (Alexandra Fruntașu)

NÖ! – Germania, Filmakademie Baden-Württemberg (Christian Kaufmann) (Premiul pentru Cel mai bun film de animație)

Animația lui Christian Kaufmann prezintă povestea unui omuleț ajuns într-un loc pustiu, tern, în care singurele pete de culoare sunt puloverul său tricotat și focul aprins de un fulger în timpul unei furtuni. Călătorul își scoate cuiele și ciocanul și se apucă de construit o colibă, pe ritmurile unei melodii cu versuri motivante. Însă, pe măsură ce înaintează în muncă, natura se arată tot mai neprietenoasă, distrugându-i construcția. Motivația sa scade vizibil, iar noi, privitorii, ne întristăm odată cu el. În final, omulețul nostru nu se dă bătut și o ia de la zero, tema muzicală fiind și ea reluată, de astă dată la un tempo mult mai alert. O parabolă despre refuzul de a capitula în fața obstacolelor, despre îndârjirea cu care trebuie să lupți cu lucrurile care nu țin de tine, NÖ! te încarcă cu energie și încredere, fără a cădea în capcana unui film cu un happy end facil, dar neverosimil. (Petra Torsan)

6 часов /6 hours– Rusia, Moscow School of New Cinema (Yana Chernukha)(Premiul de Interpretare feminină)

O tânără nesatisfăcută de punctul în care ajunsese în viață decide să urmeze ritualul slav „înmormântarea războinicului”, care se poate solda cu schimbarea radicală a atitudinii față de moarte. Pentru a pune planul în aplicare, pleacă într-o zonă rurală, unde trăiește sora sa înstrăinată. Narațiunea este susținută de o simbolistică naturalistă: furnici, cai, pământ, lumină, întuneric, râu, iarbă, nuditate și chiar procesul fiziologic de urinare, care capătă conotații purgative purificatoare. Dorința protagonistei de a dispărea în peisaj devine palpabilă, contopirea cu natura fiind esențială pentru debarasarea de niște identități care nu o mai reprezintă și de a salva relația disfuncțională pe care o avea cu sora ei.  Imaginea susține limbajul vizual econom, lipsit de orice superfluitate. Cadrele au fost realizate preponderent în natură, pe câmpii întinse, învăluite într-o ceață deasă ce pune inițial în evidență condiția liminală a eroinei, după care inconsistența identităților reconfigurate și fragilitatea noii conexiuni dintre cele două femei. Filmul este un must-watch pentru spectatorul emoționat de toate poveștile cu eroi implicați în proiecte de auto-transformare. De asemenea, este impresionant faptul că un scurtmetraj poate explora atât de complex natura experiențelor la limită, care presupune supraviețuirea în condiții extreme a persoanelor cu probleme de ordin psihologic, moral sau spiritual preexistente, ce ajung astfel fie exacerbate, fie eliminate. Spectatorul interesat de ritualurile care implică un nivel înalt de risc nu va fi dezamăgit. (Alexandra Fruntașu)