Ida Lupino (1918 – 1995) este una din emblemele cinemaului feminin de la jumătatea secolului, o pionieră într-o industrie care la apogeul carierei era dominată de către figuri masculine, rămânând cunoscută drept prima regizoare de film noir din istorie și una din primele regizoare de TV cu o carieră prolifică. Fiind activă în perioada de apogeu a epocii de aur a Hollywood-ului, ea se numără printre foarte puținele regizoare ale perioadei respectivă. Modul în care aceasta lucra a deschis drumuri pentru viitoarele generații de cineaste: lua poziție față de neregulile din sistemul mainstream chiar dacă asta presupunea anumite pierderi, se ocupa de multiple fațete ale producției de film și se folosea în mod ingenios de bugetele limitate ale companiei ei independente. Cu toate acestea, Lupino n-a luat niciodată o poziție explicit feministă nici în munca ei, nici atunci când discuta despre sine, preferând să adere la idealuri feminine mai degrabă tradiționale. Poate părea bizară o perspectivă care insistă asupra modului în Lupino a relaționat cu noțiunile de gen în munca ei, dar cariera ei relativ scurtă în domeniul regiei contura o femeie emancipată care reușea să își ascundă abil postura amenințătoare folosindu-se de atributele clasice ale feminității. Pe de o parte, pe scaunul ei de regizoare stătea scris Mother Of Us All, iar în interviuri repudia profesionistele care aveau o atitudine masculină, preferând să își îndemne cu calm co-echipierii masculini pe platou, chiar să se prefacă că știe mai puțin ca să îi placheze. Pe de altă parte, în ciuda declarațiilor sale, filmele ei abordează totuși teme centrale ale feminității, multe din ele considerate ca fiind tabu în perioada respectivă.

Biografie. Mainstream și indie

Fiind de origine britanică și provenind dintr-o familie cu tradiție în domeniul actoriei, Lupino debutează timpuriu ca actriță: la 14 ani, într-un un film regizat și jucat de către membri ai familiei ei. Curând, ea ajunge să încheie un contract cu Paramount și se mută la Hollywood, unde timp de peste un deceniu, va colabora cu majoritatea caselor majore de producție ale epocii. Însă refuză adesea roluri pe care le consideră ca fiind sub demnitatea ei și este suspendată frecvent de către șefii ei, fiindu-i imposibil să accepte alte roluri decât cele oferite de către studioul la care era semnată. Folosindu-se de timpul liber astfel rezultat, Lupino a început să viziteze platourile de film în timpul ei liber și să înlocuiască cineaști care nu-și puteau duce proiectele la capăt. Astfel ajunge să învețe cum se fac și restul meseriilor din industrie, iar în 1949 Lupino fondează împreună cu soțul ei Collier Young compania independentă The Filmakers (sic). Mai bine de jumătate din cele opt titluri ale companiei au fost regizate de către ea, în manieră tipic indie: scenariile erau scrie de ea și Young, se foloseau de platouri deja uzate sau spații publice, bugetele cu care lucrau erau mici și îndemnau spre producții rapide iar durata lor nu depășea 80 de minute.

În această perioadă, Lupino era practic singura regizoare care activa în Hollywood: ultimul film al lui Dorothy Arzner fusese lansat în 1943, iar în timpul trecut până la debutul regizoral al Idei, Never Fear (1949, necreditat), nu apăruse niciun film regizat de o femeie. Faptul în sine că aceasta era nevoită să se străduiască folosindu-se de pârghii alternative în afara sistemului mamut al studiourilor hollywoodiene relevă greutățile cu care se confruntau cei marginalizați de către acesta. Este posibil ca și cariera ei să fi fost facilitată de încă recentul caz United States v. Paramount Pictures, Inc. din 1948, conform căruia marile studiouri de producție din Hollywood erau forțate să renunțe la practicile lor monopoliste asupra producției și distribuiției de film.

Însă în zona producției independente, Lupino își permite anumite libertăți artistice care ar fi fost practic imposibile în altă parte: preluarea unui rol central în producție, lucrul într-un mediu masculin și asumarea unei poziții față de subiecte sociale tabu în perioada respectivă. Preocupările ei sunt legate de probleme care continuă să fie relevante: oprimarea și emanciparea femeilor, efectele izolării sociale, relația față de familie și rolul în cadrul acesteia. Mergând pe aceste idei, majoritatea filmelor ei abordează efectele acestora și mecanismele lor de control. Sunt explorate criminalitatea și dedesubturile procedurii legale (eficientă și bine-intenționată, dar deobicei deficitară și ușor de abuzat); secția de poliție și tribunalul sunt spații recurente în opera ei. Lupino manifestă o predilecție nu doar înspre utilizarea cadrelor lungi și înspre abandonarea unui parcurs narativ pur epic, dar și înspre anumite artificii regizorale. Uneori, ochiului spectatorului îi sunt ascunse anumite detalii care i-ar oferi o perspectivă  explicită și omniscientă, iar efecte de montaj care permit publicului să acceseze perspectiva psihologică a personajelor. Folosindu-se de un artificiu, Lupino infuzează filmele ei o anumită duritate atipică, care permite o evaluare mai strictă a unor subiecte tratate de obicei într-o cheie melodramatică. Ea creează un melanj între tropii filmului noir, unul asociat prin excelență unor narațiuni tipic masculine și anumite subiecte legate de gen și sexualitate (violul – Outrage, poligamia – The Bigamist, sarcina nedorită – Not Wanted).

Între progresism și conservatorism – Outrage

Unul din cele mai notabile filme de la începutul carierei ei regizorale, care reflectă preocuparea ei față de tematici feminine și sociale este Outrage (1950). Aici, Lupino se confruntă cu regulile așa-zisului cod Hays (unul deja slăbit de cazul menționat mai sus), un set de îndrumări care doreau să reglementeze „standardele morale” ale filmelor, printre care și reprezentarea sexualității și a actelor de viol. În acest context, deși respectă la limită prevederile codului, Outrage este doar al doilea film după Johnny Belinda (r. Jean Negulesco, 1948) care tratează problema violului. Ceea ce diferențiază filmul ei este recuperearea perspectivei feminine asupra subiectului: victima este susținută, dar nu salvată de către un alt personaj masculin, iar nuanțele traumei prin aceasta care trece primează în fața acțiunii efective. Societatea și mecanismele sale de protecție sunt indicate drept autorii morali ai acestor tip de crime: pe de o parte, avem reacția actorilor individuali – a iubitului, polițistului de caz și a altor cunoștințe – față de Ann (protagonista care supraviețuiește unui viol) care variază de la pasivitate bine-intenționată la insensibilitate și egoism. Pe de alta, avem eșecul instituțiilor sociale în a preveni și trata asemenea cazuri, lamentată de prersonajele mai progresiste ale filmului. Sub aceasta dublă presiune, Ann evadează din orașul natal și este descoperită într-un sat de blândul preot Bruce Ferguson, iar între cei doi se dezvoltă o legătură spirituală profundă, prin care ea se va vindeca. Este contra-punctul față de posesivitatea brută a actului carnal abuziv: sfera platonică în care people who mean something to each-other never [really] say goodbye.  Însă perspectiva asupra parcursului vieții lui Ann rămâne până la urmă una conservatoare. Îndemnul final al lui Ferguson, cel ca Ann să revină la viața de viitoare soție pe care a abandonat-o, tușează faptul că Ann își va urma astfel menirea. Întrebării îi urmează un sărut pasional pe frunte – rezolvarea nu este amoroasă sau posesivă, ci una morală: Ann are capacitatea de a se auto-vindeca, nu trebuie salvată, ci susținută – dar, înspre ce? O îmbrațișare a rolului ei convențional ca femeie și înspre îngroparea traumei prin care a trecut, fără a chestiona atent implicațiile acesteia. Personajul obișnuit aflat în circumstanțe neobișnuite pare că se va întoarce înspre situația sa inițială într-un happy end clișeic.

Femininul din masculin – The Hitch-Hiker  

În mod ironic, filmul pentru care Lupino va rămâne cel mai cunoscută în calitate de regizoare este unul în care nu este discutată deloc problematica feminină. Este vorba de The Hitch-Hiker (1953), un thriller noir cu elemente de road movie despre ultima lovitură a unui ucigaș în serie, Emmet Myers (William Talman), care îi jefuiește și omoară pe cei care îl iau cu autostopul. Acesta va rămâne în istorie drept primul film noir regizat de către o femeie, fapt datorită căruia a fost prezervat în National Film Registry – numărându-se printre cele doar 40 de filme din 700 care au fost regizate de femei ale arhivei. Lupino se află la primul ei film care nu explorează problematici legate de gen și societate. Ea reușește însă să scoată la iveală aceste subiecte predilecte cu multă subtilitate și mânuind atent senzația de tensiune, în ciuda unui scenariu relativ previzibil și repetitiv. Nici Myers, nici cei doi bărbați pe care îi ia ostatici nu sunt glorificați sau macho. Ucigașului nu i se oferă compasiune când detaliază copilăria care l-a împins înspre crimă: își însușește dezumanizarea clasei sale sociale în loc să o deplângă. Clișeele sunt evitate și în cazul celor doi ostatici. Chiar dacă unul vrea să evadeze iar celălalt îndeamnă spre răbdare, niciunuia nu i se dă un câștig de cauză clar: momentele lor de eroism sunt fie eșuate, fie mici, aproape de neobservat. Însă, în măsura în care se poate specula cum ar fi arătat The Hitch-Hiker în varianta sa inițială sub regia unui bărbat, chiar și aceste lecturi sunt discutabile – oare devin remarcabile datorită faptului că Lupino era femeie? Sau este o realizare a cuiva care, tocmai, încerca să distragă atenția de la acest fapt, folosindu-se de feminitate drept un mijloc și nu un scop?

După The Hitch-Hiker, Lupino a mai regizat un singur film în perioada respectivă: The Bigamist, realizat în 1953, la scurt timp înainte ca The Filmakers să se dizolve. Următorul ei lungmetraj îl va realiza abia peste 13 ani: The Trouble with Angels, un fel de precursor al faimosului Sister Act. În acest timp Ida și-a îndreptat atenția înspre domeniul televiziunii, unde a lucrat de asemenea ca actriță și regizoare – uneori, în ambele ipostaze pentru același serial, ca în cazul The Twilight Zone.

„Chiar dacă te afli în postura de a da ordine”.Despre ipostaza de femeie-regizor

Deja din timpul activității ei ca regizoare de lungmetraj, Lupino începe să își adreseze abordarea regizorală și viziunea despre sine ca femeie într-o industrie profund masculină. Aici observăm o contradicție similară cu cele care se regăsesc in filmele ei: cea între o femeie conștientă de faptul că este atipică, dar pentru care atributele centrale ale feminității ocupă primul loc. Însă tactica ei de a-și găsi loc în industrie este de-a păstra o abordare neintruzivă și de a-și minimaliza propriile cunoștințe despre domeniu pentru a nu părea în vreun fel amenințătoare. „Păstrarea abordării feminine este vitală; bărbații nu pot să sufere femeile autoritare. Nu îi ceri ceva unui bărbat; i-o sugerezi. Adesea mă prefăceam în fața unui cameraman că știu mai puține lucruri decât știam de fapt. Astfel, am obţinut mai multă cooperare [din partea lui].” Totodată, ea dezavuează posibilele atitudini masculine ale femeilor: „Orice femeie care își dorește să dea buzna în lumea bărbaților nu este foarte feminină.” Așadar, pentru Lupino, asumarea unui rol atipic genului ei pare să fie imperios dedublat de o atitudine empatică tipică acestuia, un mod de a-și minimaliza și armoniza statutul aparent anormal. În final, alegea să repudieze termenul de feministă.

Probabil luând în calcul situația aparent paradoxală în care se afla, cea de a fi înlocuit un regizor într-o echipă exclusiv masculină din punct de vedere tehnic și artistic, Lupino publică un articol în perioada în care lucrează la The Hitch-Hiker. Acesta este intitulat Ida Lupino Retains Her Femininity as Director, un titlu edificator în ceea ce privește nevoia de a se justifica pe sine în funcție de gen:

„Îmi păstrez toate caracteristicele feminine. Bărbații preferă asta. Sunt mai cooperativi dacă văd ca ești, în mod fundamental, o parte a sexului slab, chiar dacă te afli în postura de a da ordine, care în mod normal este prerogativul masculin, sau cel puțin așa le place să gândească. Deși nu am avut parte de resentimente din partea masculilor speciei [umane] pentru că am dat buzna în lumea lor, nu le dau nicio ocazie de a se gândi că m-am rătăcit pe unde n-am ce căuta. Nu îmi asum nicio caracteristică masculină, lucru care este deobicei un defect al femeilor de carieră care se dau pe lângă colegii lor de sex masculin, care devin doar arogante sau autoritare.”

În descrierea ei, genul pare că este simultan un obstacol și un avantaj pentru Lupino. Frizarea vagă a rolurilor rezervate în mod tradițional sexului opus înseamnă practic sublinierea calităților care sunt considerate ca fiind esențiale (chiar dacă, iată, acestea pot fi eronate) și evitarea oricăror atitudini specifice celuilalt gen. Și chiar dacă pare că ea s-ar fi străduit să împingă limitele lucrurilor care i se permiteau în industrie, de a nu oferi altora șansa de a o constrânge, o altă declarație de-a ei pare să indice că era singura dispusă să-și impună limite, o viziune iarăși strâns legată de gen:

„Dacă o femeie are un bărbat care o iubește, ar face bine să stea aproape de casă. Am refuzat oferte de muncă din Europa pentru că ar fi trebuit să-mi las în urmă bărbatul, fiica și pisicile. Nu aș fi putut accepta acele job-uri decât dacă aș fi fost un bărbat.”

Cum ar fi arătat cariera Idei Lupino dacă ar fi acceptat să realizeze filme dincolo de Atlantic, dacă aceasta nu ar fi acceptat inechitățile de gen ca atare și le-ar fi combătut explicit? Rămâne doar un subiect de speculație. Înspre finalul carierei, Lupino își va recunoaște totuși dorința de a vedea mai multe femei în postura de regizoare și producătoare. Dincolo de acestea, realizările ei rămân fără nicio îndoială emblematice pentru eforturile pe care femeile le îndurau în industria filmului Hollywoodian, o pionieră a cinemaului feminin ale cărei practici au inspirat viitoare generații de cineaste nu doar în ceea ce privește tematica, dar și metodele de producție.

Surse, bibliografie adițională:

Ida Lupino, Wheeler Winston Dixon, pentru Senses of Cinema, rubrica Great Directors, aprilie 2009.

Mother of All of Us: Ida Lupino, The Filmaker ,Christoph Huber pentru Cinemascope, 2015.

Women’s place in men’s space: Ida Lupino’s melonoirs, Julie Grossman și Therese Grisham pentru Desistfilm, iulie 2013.

The Hitch-Hiker: Ida Lupino’s economical noir, Victoria Loomes pentru Girls Do Film, februarie 2015.