Georgiana est allé en bateau toute seule

De două ori m-am înscris la Concursul NexT pentru Festivalul Internațional de Film Francofon de la Namur și de două ori nu am urcat pe scenă să îmi primesc felicitările. Prima dată fiindcă nu am câștigat, dar am fost menționată apreciativ într-o sală cu o capacitate de vreo opt sute de oameni, lucru de ajuns cât să mă paralizeze pe loc undeva la marginea rândului de unde mă ridicasem mecanic. M-am bucurat că multă lume n-a știut unde să se uite după mine în agitația benefică specifică NexT-ului. Probabil dacă aș fi fost aleasă atunci, aș fi fost la fel de încurcată de atenție ca protagonista lui Jude din Cea mai fericită fată din lume, despre care produsesem un text pretențios și încordat cu trimiteri la Maurice Pialat ca să impresionez juriul menit să mă evalueze pe mine.

A doua oară, în anul imediat următor, n-am urcat pentru că vacanța de Paște venise cu un bilet de avion la rudele din străinătățuri; iar eu, deși scrisesem foarte relaxat și încrezător despre lungmetrajul lui Adrian Sitaru, Din dragoste, cu cele mai bune intenții, nu mi-am anulat îndatoririle de familie pentru un câștig care mi se părea improbabil; exersam și un fel de detașare față de emoția extremă pe care mi-o dădea numai participarea în sine. Am reușit, așadar, pe când eram o studentă timidă în anul III la Facultatea de Film, să fiu absentă într-una dintre cele mai hotărâtoare clipe din viața mea, pentru că nu credeam că mi s-ar putea întâmpla chiar mie; și totuși, nu fusese deloc greu, când mă gândesc cât de lesne am așternut cronica respectivă odată ce nu m-am mai gândit la juriu.

Din fericire, șmecheria mea cu tracul și timiditatea nu avea cum să mă mai țină prea mult, pentru că la sfârșitul lui septembrie 2012 mă îmbarcam spre Namur (capitala regiunii Valonia) via Aeroportul din Bruxelles și spre prima mea participare într-un juriu, și anume Juriul Émile Cantillon, responsabil cu acordarea premiului pentru debut în lungmetraj și al unui ajutor financiar pentru distribuție celui de-al doilea film clasat. Toate lungmetrajele erau, așa cum spune numele festivalului, în limba franceză, subtitrate ocazional în neerlandeză, din care mai rupeam, recunosc, înțelesuri, mulțumită limbii germane temeinic învățate la școală. (Acum nu mă întrebați cum am învățat și franceză, deși mă mândresc că prind repede!). După câteva ore de acomodare în cabina mea foarte simpatică de pe râul Meuse (da, eram cazați într-un vapor mic, Le Quintus Quartier, a cărui legănare mi-a dat un somn foarte odihnitor), am fost inserată rapid, împreună cu colegii mei din Belgia, Franța, Elveția, Maroc, Burkina Faso și Canada, în cea mai antrenantă și cosmopolită experiență a mea de până atunci, dar și în cea mai bine organizată, comparativ cu workshop-urile la care am participat ulterior.

Eram o băutoare de cafea viciată încă de dinainte, dar în timpul participării mele s-a consolidat, printre reflexele critice, și doza minimă de trei-patru au lait pe zi, bine asezonată cu multe pahare de vin pe care, dacă le refuzai, aveai tu însuți parte de priviri critice din partea personalului ospitalier. După o seară de deschidere epuizantă, în care am aflat că fiecare dintre noi are bagaje culturale deosebite și competențe diferite în zona de film (de la scenaristică-filmologie la regie, montaj, sunet, actorie) – pe scurt, ne completam perfect pentru o dezbatere exhaustivă –, programul întregii săptămâni petrecute acolo a curs într-un ritm susținut: nicio secundă nu a fost pierdută, toate cele 16 lungmetraje din secțiune au fost despicate și disputate pasional și toate paharele de vin au fost acceptate, dovedindu-se un foarte bun stimulent pentru discuții.

 

namur

 

Recitind un e-mail pe care i l-am scris lui Yvonne Irimescu (coordonatoarea NexT) după întoarcere, mă lovește o oarecare nostalgie pentru cum mi-am transcris eu experiența când era proaspătă, cât de bucuroasă și de încărcată emoțional eram că n-am avut absolut deloc timp liber, cum vorbesc cu entuziasm despre palpitațiile de dinaintea discuțiilor, ce detalii copilărești intră în relatarea mea („am luat cina cu guvernatorul provinciei” într-un palat maiestuos), cum mă lăudam că am fost o echipă așa de intransigentă, că nu cedam noi la unele filme doar pentru că „au făcut impresie la Cannes pe la Semaine de la Critique”; oricât de puerilă mi se pare persoana care a scris această relatare, îmi dau seama printre rânduri că experiența de la Namur a fost prima inserție serioasă de care am avut parte în industria filmului în general și în procedurile festivaliere în particular, o inserție încă referențială atunci când analizez un film și mă las sau nu influențată de palmaresul lui – fapt care sună contradictoriu cu misiunea noastră de a acorda premii, nu de a le aboli.

Ce vreau să subliniez este că participarea într-un juriu te responsabilizează să cântărești milimetric opțiunile pe care le ai, să te lupți pentru o idee, dar te și provoacă să își depășești propriile grile valorice atunci când s-au epuizat argumentele de o parte și de alta. În Juriul Émile Cantillon, am ajuns să ne împărțim în doi poli radical diferiți și, după o noapte de dezbatere sur le bateau moderată profesionist de regizoarea Vania Leturcq (coordonatoarea noastră), rezultatul a fost mai puțin aproape de ceea ce s-a așteptat fiecare dintre noi – ăsta a fost consensul pe care l-am putut atinge și a presupus lecția renunțării la marile pasiuni strict personale, fapt care merită luat în calcul de cineaștii care se simt neîndreptățiți de jurizări. În cazul nostru, alegerea finală s-a simțit ca un sacrificiu (pentru că selecția a avut multe puncte tari), dar pe care cu toții l-am făcut în deplină cunoștință de cauză; iar aici vreau să elaborez de ce Namur a rămas pentru mine un etalon: dezbaterea cu membrii juriului s-a făcut sub semnul toleranței – fie ea religioasă, sexuală sau politică –, în timp ce, de exemplu, la un workshop FIPRESCI ținut în Varșovia, am asistat oarecum neputincioasă la acordarea de premii pe fundamente greșite și retrograde, bazate pe apelul la pozitivism, mesaj moral, învățături religioase (preponderent creștine), de către un juriu compus din personalități cu reputații solide, de la care se aștepta o deschidere culturală mai mare. Noi, les jeunes abia ieșiți prin lume, am avut intuiția, printre altele, să nu invocăm asemenea precepte în dauna meritelor artistice.

Bineînțeles, componența fiecărui juriu e diferită și nu îmi permit să generalizez, ci doar să mă consider norocoasă că am ajuns acolo și – de aceea – să îndemn curajoșii, atât cei vechi care n-au fost aleși, cât și cei noi, să intre în competiția pentru ocuparea locului României la Namur. Trebuie doar să dați puțin din condei asupra snoavei lui Radu Jude, respectând cerințele din acest regulament prietenos. Selecția de filme va fi cu totul nouă, numele cineaștilor nu vă vor suna deloc cunoscut, ceea ce înseamnă că și ei, și voi, sunteți dezgoliți într-o ploaie de filme, fără referințe și fără prejudecăți. Poate părea înspăimântător, dar ce ați spune de faptul că noi am premiat un film cu Adèle Exarchopoulos înainte să fie cool la Kechiche?

You may like

In the news
Load More