Bucureștiul s-a bucurat în ultima săptămână de câteva nopți cu lună minunate, și, așa cum pare să sugereze recent proiectatul To the Moon (2021), s-ar putea ca și alții, altundeva, să se fi bucurat de același lucru. Mulți dintre noi am privit către ceruri diferite, dar aceeași sferă seducătoare. M-am surprins făcând exact ce mi-a atras regizorul Tadhg O’Sullivan atenția că facem des, și anume că, atunci când ne fascinează ceva în mod aparte, vom vrea să împărtășim imaginile cu ceilalți. Le-am trimis instinctiv celor dragi mie mesaje să se uite pe geam, să privească către lună.

To the Moon (2021) celebrează satelitul ca pe un catalizator al imaginației umane, explorând cele multe semnificații primite de-a lungul timpului, în multiple culturi. Precum Claire de lune al lui Debussy, pe care îl putem recunoaște rapid pe coloana sonoră, filmul se aseamănă cu o transă poetică, un eseu cinematografic meditativ despre calitățile senine – dar și cele mai întunecate – ale corpului ceresc, structurat în nouă capitole după fazele sale, plecând de la lună plină și revenind tot acolo. Imaginile colecționate, sunetele și textele cu temă selenară ne poartă în jurul globului, într-o odă pentru sentimentul comunal pe care luna îl incită în noi, sărbătorind, de asemenea, și cinematografia ca pe un efort comunal. Se ghicește foarte mult efort în spatele filmului și al căutării prin arhive, iar fragmentele de filmări originale sunt captate ori de regizorul însuși, ori delegate altor cineaști din jurul lumii. Un amestec de reprezentări iconice (precum fragmente din Dreyer sau Murnau) și câteva citate mai puțin cunoscute – însă la fel de splendide – de imagini, muzică sau literatură, To the Moon e o oportunitate atât pentru noi descoperiri, cât și pentru reflecție. Tadhg O’Sullivan excelează în crearea unei senzații de familiaritate melancolică, una probabil asemănătoare lunii însăși, un obiect atât de evident familiar tuturor, însă întotdeauna atât de distant și de mistic, care invită din cerul nocturn și inspiră o generație după alta.

Am discutat cu regizorul despre ce l-a inspirat și despre cum fascinația pentru lună ne poate aduce pe toți împreună.

Adesea pare că luna e obiectul perfect al contemplării. Încurajează multe sentimente poetice, să zicem. Ca și cum cerul nopții ar fi fost făcut ca omenirea să privească în sus, către el. Acest gest al privirii în sus pare esențial și pentru filmul tău. Ce ți s-a părut atât de fascinant în legătură cu luna? 

Cred că lucrurile care ne farmecă la lumea naturală sunt ceva care ne captează foarte tare imaginația și, chiar dacă îmbătrânim, nu e ca și cum ne-am putea sătura de ele. Luna e unul dintre aceste lucruri, dacă nu chiar surprinde cel mai bine această idee a farmecului. Chiar dacă trec ani în care tot vedem luna sub diverse forme, ar trebui să ai o inimă de piatră să nu te străpungă niciun fior când privești pe fereastră o lună imensă și aurie care răsare pe cer. E și un lucru pe care îl împărtășim cu aproape toată lumea care trăiește astăzi, indiferent de unde s-ar afla. Și o mai împărtășim și cu toată lumea care a mai trăit până acum, de asemenea. Acest sentiment al universalității a fost ceea ce a instigat imaginația mea și m-a condus pe multe piste de investigație, prin istoria cinemaului, dar și prin literatură, sunete, poezie mitologie etc. din întreaga lume.

Experiențele și bucuria pe care le împărtășești cu alții sunt și ceva pe care cred că fiecare societate le plasează undeva proeminent în propria lor cultură. O bună parte a modului în care ne raportăm la lună articulează asta. Dacă mergi pe stradă cu cineva și vezi cum răsare dintre blocuri o lună gigantică, primul lucru pe care îl faci e să-l înghiontești pe cel de lângă tine și să-i zici „Uau, uită-te la lună, ce frumoasă e”. Deci, a privi împreună e ceva atemporal, care depășește vremurile, la fel ca experiența noastră cu luna.  Când am început să lucrez prima oară la film am fost entuziasmat de gândul că o sală plină de cinema ar putea să privească împreună un film despre lună.

E această universalitate, această calitate de a împărtăși, a trăi împreună niște experiențe ceva ce se traduce și în cum te raportezi la cinema? Filmul tău adună împreună multe lucruri și multă lume. E ca o celebrare a cinemaului, dar, mai specific, o celebrare a cât de universal poate uneori cinemaul să fie.  

E ciudat. Am început să lucrez la film la începutul lui 2017 și l-am terminat în 2020. Poate deci, cumva, într-un mod ciudat, filmul a venit la vremea potrivită, pentru că explorează acest sentiment colectiv al farmecului și al admirației, într-un timp în care ne-am dat seama că nu ar trebui să ne raportăm ca și cum ar fi tot timpul acolo la experiențele pe care le trăim împreună cu alții. Iar cinemaul, în mod particular, e acest spațiu incredibil unde putem să experimentăm împreună cu alții acel farmec, acel act de a te minuna, împreună cu oamenii dragi nouă, cu prieteni, dar și cu o adunătură de oameni străini.

În ultimă instanță, despre asta e filmul. Despre cum un sentiment al comuniunii pe care îl poți avea cu cineva despre care nu știi prea multe poate să fie un sentiment profund. Ceva care ne poate aduce aproape ca societate într-o lume din ce în ce mai ruptă și fragmentată e cu adevărat important. Nu vreau să zic că filmele mele pot schimba lumea, deloc, dar că trebuie să recunoaștem că e incredibil de important să creăm spații în care putem împărtăși acel sentiment al minunăției, împreună cu alții, ca oameni. Și am face bine să ne aducem aminte că filmul e ceva ce poate face asta, mai ales într-o eră în care conversațiile din interiorul industriei pun problema dacă cinematograful va mai putea supraviețui într-o lume a serviciilor de streaming și a televizoarelor mari acasă și toate astea.

Din multe puncte de vedere, luna e una dintre cele mai iconice imagini ale cinemaului – cu toții ne amintim de luna lui Méliès, spre exemplu. Ai avut intenția de a omagia anumite imagini din istoria cinematografului în mod particular?

Da și nu. Când am stat prima oară să mă gândesc dacă poți face un film din materiale filmate de arhivă și care să exploreze luna și lumina lunii, n-a durat foarte mult să fac o listă, apelând la cunoștințele mele despre cinema și la ce-mi aminteam din filmele văzute de-a lungul anilor. Îți vin în minte toate aceste imagini iconice, te gândești la Méliès, evident, dar te gândești și la E.T. și la multe alte lucruri. Dar de la un punct încolo vine întrebarea: alegi doar să reprezinți niște imagini excelente din istoria cinemaului, ca să zici spectatorului „Hei, ia uită-te la toate lucrurile astea grozave” sau faci ceva în care te implici mai mult ca autor? Nu trebuie să faci oare un film care să fie un eseu coerent despre un anume aspect al lunii?

Pentru mine a fost mai important să fac ceva nou și original, care merge mai departe decât materialele sursă. Ceva care, absolut, prezintă toate aceste lucruri frumoase, dar care se află în slujba a ceva mai complex. Ceea ce m-a interesat a fost să explorez modul în care luna a servit ca o pânză pentru imaginația umană. Filmul a devenit nu unul despre lună, ci despre imaginația umană, căutând înapoi secole și prin istoria cinemaului, dar întorcându-se și la literatura greacă, la mitologie românească, la cântece de leagăn irlandeze și tot așa.

Decât să aleg acel clip cu Elliot și E.T. care zboară pe bicicletă cu luna în spate, m-am gândit și că e mai interesant să găsesc niște secvențe mai puțin cunoscute care demonstrează acea putere a imaginației. Per total, ca artist sunt interesat să creez un spațiu în care munca mea se află în dialog cu a altora, care sunt sau nu mai sunt în viață, de la care mă inspir pentru a crea ceva care e atât o celebrare a muncii lor, cât și ale mele, dar care e și ceva nou pentru spectator.

Ai putea să dezvolți ideea despre lună ca o pânză?

Legătura pe care poate să o aibă cu cinemaul mi se pare interesantă pentru că, în final, luna e o simplă suprafață argintie, care reflectă, Soarele și lumina sa, dar și peste care ne-așezăm imaginația. Și asta e și ecranul de cinema. Ecranul de cinema nu e în sine un lucru extrem de interesant, ceea ce e interesant e faptul că e suprafața pe care putem proiecta această artă fabuloasă a filmului. Așa și cu luna. E ca un ecran de cinema antic și care depășește vremurile, pe care oamenii, de la începutul lor, și-au proiectat ideile despre orice de la dragoste, la nebunie, la renaștere, la conexiunea cu spațiul cosmic.

Filmul tău pare o experiență colectivă și în raport cu modul în care a fost făcut, luând în calcul faptul că ai rugat alți cineaști din întreaga lume să filmeze fragmente. Cât de esențial a fost procesul de a lucra cu alții?

Cum sugeram, foarte devreme am simțit că trebuie să aduc proiectului ceva care e nou filmat. În sensul că un dialog e un dialog doar dacă ambele părți vorbesc. Am simțit că trebuie să am cuvântul meu de spus și pentru a face asta am considerat că trebuie filmate bucăți ale lumii de acum, ceva care spune ceva despre momentul nostru, dar care să nu fie în mod neapărat înrădăcinat în prezent, ceva care să fie în afara timpului. Am vrut și să filmez în mai multe părți ale lumii – nu e un dialog nici dacă e doar Irlanda cea care vorbește lumii. Așa că am căutat diverși cineaști, în Scoția, în Statele Unite, în Italia, în China, în India, în total 25 de țări, oameni pe care am putut să-i abordez și să-i rog să meargă în lumea lor și să filmeze cum arată luna în peisajul în care se află ei, sau ce înseamnă ea pentru ei. În procesul de lucru mă uitam la ceea ce filmau și îmi trimiteau să văd printr-un laborator de procesare și cel mai adesea era superb. Majoritatea oamenilor s-au pus pe ei în această muncă și le-a plăcut extrem de mult ideea de a exprima pentru mine ceea ce credeau ei că e frumos la lună; a fost și aici acea împărtășire a sentimentului de fascinație.

Cum vezi aceste segmente de material nou că interacționează cu restul? Pare un dialog, dar unul subtil, în sensul că toate par că aparțin aceleiași fibre.

Am decis să filmăm segmentele pe peliculă de 16mm pentru că sunt de părere că e greu să-ți dai seama dacă ceva filmat pe 16mm fost filmat ieri sau acum cincizeci de ani. E ceva ce e unic pentru mediu. Există acum tot felul de tehnologii digitale pentru captarea imaginii minunate, și unele dintre ele sunt extraordinare, dar tind să se înțepenească într-un timp anume. În cinci ani, în douăzeci de ani s-ar putea să arate și să poți spune că au fost filmate în 2020. Am vrut ca fragmentele noi și originale să fuzioneze cu fundalul, cu trecutul, și să nu atragă atenția asupra lor ca fiind despre momentul nostru din prezent. Cu asta în minte am filmat pe peliculă de 16mm și, pentru cea mai mare parte, cred că lumea nu poate să-și dea seama care bucăți sunt arhive și care sunt originale, ceea ce e și ce-am intenționat. E un mediu frumos pentru a capta acea calitate de a depăși timpul, dacă asta e ceea ce te interesează, iar pe mine, adesea, da.

Ai mai menționat te preocupă mai multe perspective și cauți să nu te afli într-un singur loc, ceea ce pare să se aplice și altor filme ale tale, cum ar fi în The Great Wall (2015). E asta ceva care te interesează în general la modul în care îți abordezi filmele sau diferă mai degrabă  de la proiect la proiect?

Aș spune că sunt două lucruri comune pentru tot ceea ce fac. Primul e că atunci când mă încumet la drum nu știu ce urmează să se întâmple. Dacă aș ști, atunci n-ar avea niciun scop util proiectul – e ca și cum ai explora ceva ce tu deja știi. Pentru mine, procesul creativ e unul al descoperirii, al înțelegerii, al învățării și al acționării în virtutea unei curiozități. Al doilea lucru ar fi că, așa cum ziceam, sunt un pic obsedat de această idee a ceva care să fie fără vârstă, atemporal. Mă interesează lucruri care să poată să se întindă și înapoi și înainte. Ceva pe care să-l împărtășim cu cei care nu mai sunt cu noi, dar care să ajungă și la cei care ne vor urma. Nu ține de mine să spun dacă am obținut cu filmele mele această atemporalitate, dar operele la care țin, fie că e literatură, cinema sau orice altceva, simt că nu există moment în care ele să se demodeze. Ceea ce îmi plăcea acum zece, douăzeci de ani încă mai îmi place, pentru că sunt opere care au acest caracter fără vreme, care le ridică în afara timpului lor. Și presupun că la asta aspir și eu.

Deci acest caracter al atemporalității a fost și un criteriu pentru textele pe care le-ai selectat. Pentru că, într-adevăr, textele pe care le folosești au o anume calitate memorabilă. Și e important, la nivel structural, că filmul e o îmbinare între imagine filmată și text, care se completează reciproc.

Când am stat să caut poezii sau cântece sau literatură care să se potrivească pentru film, m-au atras lucrurile care-mi plac mie personal. Am tins către autori irlandezi, ca Joyce sau ca Beckett, ale căror opere se subscriu acelor calități atemporale. În mod particular Beckett, el există în afara timpului. Joyce e mult mai înrădăcinat într-un timp anume, așa cum Ulise se petrece într-o zi anume în 1904, dar, în egală măsură, în genialitatea sa, Joyce își transcede vremurile. Dar cred că e mai degrabă o calitate a operelor și textelor formidabile ca ele să întreacă timpul, așa că aș spune că e ceva care a venit la pachet cu ceea ce voiam să folosesc pentru film, fără să fie asta un criteriu rigid după care să mă ghidez.

Pe cât de ușor e să-i recunoști pe Joyce și pe Beckett ca fiind autori irlandezi, pe atât aș spune că o anume calitate irlandeză e mai degrabă o prezență tacită în filmul tău. O parte din materialul original pentru film l-ai filmat tu însuți, în regiunea din Irlanda în care trăiești, dar, într-un sens bun, nu se distinge neapărat de restul de material. 

Sunt cineaști a căror calitate irlandeză e foarte evidentă, presupun, pentru că se preocupă cu teme și lumi irlandeze, dacă vrei. În timp ce munca mea tinde să privească în afara acestui spațiu, cum ziceam, căutând un dialog cu lumea mai largă. Totuși, fiind de origine irlandez, lucrând în Irlanda, asta îmi face într-un anume sens ca și munca mea să aibă o calitate irlandeză. Cred că sunt lucruri esențiale în modul meu de a gândi, cum ar fi peisajul de aici, relația particular Irlandeză cu natura, cea cu literatura, mai ales poeticul. Și cred că asta reiese din orice aș face. E ceva ce e acolo, dar nu cred că le port gros. Mi se pare important pentru oricare naționalitate, pentru oricare cultură națională, să privească către ceea ce creează oamenii din interiorul ei și să-și redefinească în raport cu aceștia ce ar putea să însemne acea cultură națională. Nu zic că cultura irlandeză trebuie să se redefinească, dar că e important să nu ne fixăm pe ce e sau nu – exact pentru că poate fi atât de multe lucruri. Pentru mine unul, Irlanda strălucește atunci când caută să se conecteze cu ce e în afară mai degrabă decât să privească înăuntru. Presupun că sunt parte a unei generații care ar vrea să îmbrățișeze acest timp de raportare.

Vizavi de asta și, spre final, privind către viitor, e mult efort creativ foarte promițător care s-a remarcat din Irlanda recent – domeniul artelor pare  să aibă acum un mic boom, aș zice. Există vreun spirit al vremurilor, sau al unei generații care ți se pare mai ascuțit acum? 

Un pic, nu știu ce să zic. Cred că există un astfel de spirit în literatura irlandeză recentă, unde ai o generație care e mai tânără decât mine, care s-a maturizat în timpul unei recesiuni, iar promisiunile pe care boom-ul capitalist le-a făcut acestora s-au dovedit a fi absolut goale și deșarte. Cred că această experiență i-a oferit acestei generații un anume cinism sănătos în raport cu lumea în care trăiește. Și asta a condus către multe efort creativ remarcabil care să iasă din Irlanda. Chiar admir respectiva generație de scriitori pentru că nu așteaptă niciun fel de permisiune pentru ceea ce fac. Pur și simplu perseverează. Primesc susținere din partea unor sponsori și a statului, dar ei sunt cei care fac toată treaba.

Anul acesta am avut și bucuria să fiu Film Artist in Residence la University College Cork, unde am avut ocazia să lucrez cu studenții la master și la licență de acolo. Ce o să facă acea generație în următorii zece ani, și asta nu numai în Irlanda, ci peste tot în lume, o să fie extraordinar. Sunt o generație care a crescut ca fiind complet nativă video și poate să creeze imagini cum bați din palme, și sunt imagini amuzante, sau captivante, sau fascinante sau frumoase. Ce o să facă ei pe parcurs ce îmbătrânesc cred că o să schimbe ce înțelegem noi că e cinemaul. Eu nu mai sunt așa de tânăr, și nici nu sunt parte a acelei generații, dar de-abia aștept să văd ce urmează să facă. Cred că ne aflăm într-o poziție tare sănătoasă, în sensul ăsta.