De la Cannes, pe scurte – When Night meets Dawn | Interfon 15 | Prin oraș circulă scurte povești de dragoste

Cum cele trei scurtmetraje românești prezentate în premieră la Cannes se vor întoarce acasă cât de curând , Alex Mircioi, Călin Boto și Irina Trocan au zis să bată fierul cât e cald și să le întâmpine circuitul festivalier autohton prin câteva rânduri entuziaste.

 

When Night meets Dawn (r. Andreea-Cristina Borțun), Quinzaine des réalisateurs

de Alex Mircioi

Când scriam despre coming of age-uri queer, am descoperit rețeta aproape invariabilă a genului într-o anumită negociere a masculinității care se întâmpla aproape mereu prin violență. Fie că era față de obiectul dorinței, față de un agresor sau față de însuși protagonistul, statu quo-ul masculinității trebuia dovedit printr-o bătaie de un fel sau altul care-l confirma ca bărbat, înainte ca povestea de dragoste să se înfiripeze pe bune.

În scurtmetrajul Andreei Borțun, rețeta e eludată. Dani îl strigă pe Viju. Se plimbă prin oraș. Se vede cu prieteni. Se plimbă prin parc. După cum sugerează și titlul, e propus un univers compus aproape complet din elemente liminale. Conflictul interior al unei crize identitare e spus într-un periplu explorat mai puțin scenaristic, cât vizual. Nu e tradus în acțiuni, declinat în replici sau în rapoarte dintre personaje traduse în scene cu progresie narativă. E sculptat în audiovizual. Un portret al unui adolescent sculptat din detalii și frânturi de momente, dintr-un mic inventar al gesturilor lui.

Angoasă adolescentină și sentimentul foarte palpabil dat de un conflict interior, o criză identitară augmentează simțurile și transformă filmul într-o experiență impresionistă. Nu e vorba de violență, sigur, dar un tip de agresivitate a zgomotelor și imaginilor explodează povestea îngropată de sub fațada ermetică a unor încadraturi atipice și alegeri regizorale opace. În schimb gesturile, frânturile de fizionomie, toate dau un subton senzual și ușor erotic, care se deznoadă în atmosfera dulce-serenă a ultimului cadru, a ultimei secvențe.

 

Interfon 15 (r. Andrei Epure), Semaine de la Critique

de Călin Boto

Înainte de filme, regizorul Andrei Epure și producătoarea Ana-Maria Gheorghe m-au impresionat prin vorbe. Găsesc interviul pe care cei doi l-au acordat lui Ionuț Mareș un tur de forță sadea, copil al flerului cu care perechea topește un întreg parcurs intelectual în dări de seamă și metode de lucru.

Acum, față-n față cu Interfon 15, scurtmetrajul care i-a dus la Cannes deunăzi, pot spune că totul se leagă. Acum se vede că Epure e interesat de un cinema cu chip familiar peste care mai apoi să pună voal după voal după voal.

La marginea intrării unui bloc care-a îmbătrânit frumos zace o femeie de-o paloare bizară. Un individ se face că n-o vede; nu știe, nu cunoaște, cât de curând va da de înțeles că a venit să-și curteze fosta nevastă („Nu trebuia să plec”, mărturisește ceva mai încolo). Se sparge gheața – o femeie se oprește ca să vadă care-i faza.. A leșinat de la alcool, crede ea. Coboară o alta, mult mai tânără (Cosmina Stratan), cea de care camera se va lipi de-acum. Și o alta, mai în cunoștință de cauză decât ceilalți – e inconștientă de pe urma medicamentelor, nu de la alcool. („…a făcut cea mai mare greșeală când s-a întors de unde a plecat”).Și alții, și altele, ca-n final să conteze cât – nu mult – și cum are de spus fiecare despre femeia asta de la apartamentul 15; amărâtă, după toate aparențele, bașca zisă și „boschetara”. Toate astea n-au cum să nu cadă în amar-absurd; unul vine, alta pleacă, fiecare se simte dator cu o vorbă, nu atât de regret sau bun rămas cât o contribuție la memoria alambicată a femeii, la publica-i viață privată ce se desfășoară în orișice scară de bloc, fapt ce duce la niște vorbe de duh („Realitatea, așa cum ziceți dumneavoastră, e că nu vrem să pierdem nimic”).

Tot du-te-vino-ul cu tâlc, de-a lungul căruia Epure se asigură că mai toate personajele primesc o felie de tort, chit că trebuie s-o înfulece (domnu-i divorțat și regretă, o vecină-i ușor lunatică, altele par că știu mai multe despre Boschetară decât ar vrea să spună), se petrece-n cadre fixe, cu o cameră aproape solemnă, în orice caz atentă la loc și la cum oamenii intervin ca mai apoi să-și ia tălpășița. Asta până-n punctul în care ceva straniu se întâmplă; atunci camera prinde viață și, parcă nevenindu-i să creadă, aruncă o privire lentă împrejur – la stânga și înapoi. În van, firește, căci filmul abia ce a părăsit realitatea imediată.

Prin oraș circulă scurte povești de dragoste (r. Carina-Gabriela Dașoveanu), Cinéfondation, premiul III (ex aequo)

de Irina Trocan

Formula narativă cu un taximetrist/șofer care ascultă micro-narațiunile unor străini e, pe bună dreptate, ispititoare în filmele arthouse: de la excentric-sarcasticul Night on Earth (r. Jim Jarmusch, 1991) la premiant-subversivul Taxi (r. Jafar Panahi, 2015), cu notabila variațiune românească a lui Marius Olteanu (în scurtmetrajul Scor alb, 2015, cu ecouri în Monștri., lungmetrajul de debut), situația dramatică în care protagonistul „nostru” ascultă în derulare viața altcuiva e un pariu scenaristic redutabil. Expozițiunea nu mai trebuie să meargă pe jos. Mai ales în scurtmetraj, unde timpul e prețios, faptul că dialogul poate fi exclusiv din momente tari e binevenit. În scurtmetrajul Carinei Dașoveanu, Lili (Ilinca Hărnuț) ascultă un vârstnic văduv care-i povestește povești de dragoste din tinerețe, ale căror gesturi romantice îi rămân imprimate în memorie.

Jumătate din timp o vedem pe Lili la lucru, atentă la volan și sensibilă la poveștile sau la dinamica de cuplu a pasagerilor. Mizanscena – cu actrița aproape de cameră, iar restul semi-blurat în fundal – ne ghidează să-i citim expresiile (și e meritul Ilincăi Hărnuț că, deși povestea e despre personajul ei, e atât de intens-dar-subtil-reactivă la jocul celorlalți). Despre căsnicia ei știm puține și deducem doar câteva lucruri în plus – soțul (Andi Vasluianu) e imun la gesturi mărețe, preferă să fie împreună în liniște, în schimb e un pic prea săritor la două apariții ale aceleiași blonde-tinere-drăguțe cu care li se intersectează calea. Deși în mare parte convențional ca dinamică de gen (femeia resimte goliciunea unei căsnicii altfel senine etc.), faptul că Lili e cea pe care-o vedem racordată la mediul înconjurător îi dă o autonomie reconfortantă. Fata cu care flirta soțul ei i se urcă subit într-o seară pe bancheta din spate, iar dacă vă așteptați la păruieli sau măcar discuții pasiv-agresive, ei bine, nu – Lili e o șoferiță de cinci stele.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like