Vocea umană – Victima mediocră

Cocteau nu-i ceva nou pentru Almodóvar; oricine a urmărit internauții cinefili de-a lungul ultimului an știe că pe ici, pe colo, cineastul spaniol a mai aruncat câte o mică reverență de format A2 prin interioarele în care-și făceau veacul personajele-i. Ba mai mult, un film precum Femei în pragul unei crize de nervi (1988) se lasă lesne citit drept o deconstrucție a Vocii umane, piesa lui Cocteau în care ea – femeia părăsită – și el poartă o ultimă conversație telefonică; chichița, doar vorbim de Cocteau!, e că noi, spectatorii de film ori teatru, stăm lângă ea de-a lungul întregii convorbiri. Ei bine, Femei… nu face altceva decât să prelungească o întrebare ludică – ce-ar fi dacă n-ar suna? Nu neapărat pentru că lui Carlos (Antonio Banderas) i-ar fi târșă – cu toate că îi cam e – ori pentru că Pepei (Carmen Maura) nu îi mai pasă – nici pe departe –, ci pentru că Almodóvar are grijă ca filmu-i să traverseze serpentine narative amețitoare.

Posterul filmului „Vulturul cu două capete” (r. Jean Cocteau, 1948) în „Leagă-mă strâns” (r. Pedro Almodóvar, 1989)

Dincolo de asta, trebuie spus că Femei… nu e interesat să rămână fidel sensibilității lui Cocteau; ori premisei formale. Într-o indicație tehnică, Cocteau recomandă actriței „să nu folosească tonul acru sau ironic de femeie rănită. Protagonista e o victimă mediocră, complet îndrăgostită; nu încearcă decât o singură șiretenie, să-l facă pe bărbat să-și mărturisească minciuna, pentru ca ea să nu păstreze această amintire nefericită. Autorul ar vrea ca actrița să dea impresia că sângerează ca un animal rănit.” Doar că întregul fler al Femeilor… stă tocmai în protagonistele-i suferinde, acre, ironice, sângerânde, dar dintr-o bucată; Almodóvar a găsit putere în ceea ce Cocteau pare să fi considerat clișeu ori prost-gust.

Femei în pragul unei crize de nervi (r. Pedro Almodóvar, 1988)

Însă aproape 25 de ani mai târziu, cineastul avea să se întoarcă la sensibilitatea originală a piesei de teatru, cu aceeași smerenie cu care Roberto Rossellini și-a făcut la rându-i adaptarea din ’48, parte a omnibusului L’Amore, ori Jacques Demy cu adaptarea Frumosului indiferent, tot a lui Cocteau, din ’57. Ce să mai?, Almodóvar e în companie bună. Altfel, a sa Voce umană, cu Tilda Swinton în rol principal, vine în siajul altor două filme de-ale sale de un aer solemn, anume Julieta (2016) și Durere și glorie (2019), unde reflecția, angoasa îmbătrânirii, iar mai ales disperarea pierderii cuiva ies în fața răsturnărilor de situație care-i dinamitau producțiile timpurii.

Pare-se că în acest punct al carierei, indicațiile sobre ale lui Cocteau pot deveni literă de lege pentru Almodóvar; asta până într-un punct, căci cineastul spaniol nu renunță la a fi de partea protagonistelor sale. Iar Swinton e acolo pentru el, gata să-și ofere chipul, glasul, postura acestei femei avute, de data aceasta scriitoare, cufundată într-un somn medicamentos din care o poate trezi, ca-n basme, numai și numai apelul bărbatului care abia ce-a părăsit-o. Telefonul nu mai are fir pe care să și-l încolăcească în jurul gâtului; centralistele sunt de ordinul trecutului, iar din căsuțele vocale a rămas doar excentricitatea. Femeia jucată de Swinton e surprinzător de contemporană pentru cineva care trăiește într-un apartament făcut pe platou, de la zero, așa cum ni se va arăta în repetate rânduri. Nimic mai just; căci, de n-ar fi fost Almodóvar cel dintâi care să denunțe artificialitatea demersului său, alții i-ar fi luat întâietatea la scurt timp după.

Vocea umană (r. Pedro Almodóvar, 2020)

Cocteau rămâne Cocteau, un artist într-adevăr măreț, iar parte din măreția-i ține întocmai de cum a cultivat artificalul în artă. În Mașinăria infernală (1932), ori Însurățeii de pe Turnul Eiffel (1921), ori Copiii teribili (1929), ca să nu mai zic de filme, interioarele, decorurile, atmosfera-s cele ce captivează, nici pe departe trăirile lăuntrice sau alte asemenea. Cu cât mai abruptă devine o reacție, cu atât mai savuros. La fel, convenția femeilor care poartă un dialog mascat în monolog trebuie acceptată ca atare, ca o provocare formală adusă dinspre teatru înspre teatru; cu așa o miză, denudația vine de la sine. Însă Almodóvar a făcut acest nou omagiu în carantină, timp în care ideea unui singur personaj (plus figurație și un rol episodic, ce-i drept) și a spațiului restrâns părea soluția. Doar că și altele s-au petrecut în carantină, de pildă îmbogățirea neașteptată a reprezentării audiovizuale a spațiilor casnice. Mai mult ca oricând, pofta lui Almodóvar pentru simfonii de apartament, imagini fără de pată și scenografie scoasă din țiplă poate părea iritantă. Firește, Swinton e excepțională în rolul „victimei mediocre”; o individă șic, inteligentă, jucată în așa manieră încât trecerea de la minciunile reținute („am fost cu Marta la teatru”) la prăbușirea pătimașă („n-am fost nicăieri, am așteptat apelul tău”) să rămână antologică.

Însă se simte lipsa acelor mici bruiaje exasperante din piesă, când legătura se întrerupe și trebuie reluată, la fel și imediatul fizic pe care Cocteau îl conferă la final, când menționează firul de telefon din jurul gâtului protagonistei, iar Rossellini de la bun început, prin cadrele claustrante în care o ține pe Anna Magnani. La fel ca apartementul, Swinton are o alură plastifiată. Dându-și cale liberă cu de la sine putere, Almodóvar a pierdut forța Vocii umane. O fi protagonsita lui Cocteau o „victimă mediocră”, însă șarmu-i stă tocmai în faptul că, deși nu are multe de pierdut, de-a lungul narațiunii, acel puțin devine totul. Cum spuneam, protagonistele lui Almodóvar îl au de partea lor, în așa măsură încât și finalul de acum seamănă mai degrabă cu un c’est la vie simpatic, chit că amar; problema e că, odată ce s-a debarasat de încheierea prăpăstioasă (cu puțin timp înainte, Swinton spune că „nu-mi pasă unde ești, cu cine, ce-ai făcut aseară”) în favoarea uneia mai solare, filmului îi vine greu să-și justifice minutele bune în care Swinton n-a avut scăpare din postura de „victimă mediocră”.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like