The Cut de Fatih Akin – Epopeea unui genocid

La o sută de ani de la genocidul armean din timpul Primului Război Mondial, Fatih Akin, regizorul german de origine turcă, abordează controversatul subiect, încă tabu în Turcia, în cel mai recent film al său, The Cut. Este vorba de filmul cu numărul trei din trilogia „dragostei, a morții și a diavolului”, așa cum a intitulat-o regizorul. Fatih Akin este regizor, producător și co-scenarist (alături de Mardik Martin, cel care a lucrat cu Scorsese la Raging Bull și Mean Streets). Primele două filme din trilogia încheiată cu The Cut, Head-On / Gegen die Wand (2004) și The Edge of Heaven / Auf der anderen Seite (2007), au consolidat reputația regizorului, ambele primind premii importante, și anume Leul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 2004 pentru Head-On și premiul pentru Cel mai bun scenariu la Cannes în 2007, pentru The Edge of Heaven.

The Cut a avut premiera la Veneția în 2014, după ce Akin anunțase lansarea acestuia la Festivalul de la Cannes, pentru a se răzgândi ulterior, „din motive personale”. Motivele personale ale regizorului au devenit între timp publice, acesta declarând într-un interviu pentru The New York Times că, după ce a arătat filmul la Cannes și la Veneția în același timp, Veneția a bătut Cannes-ul la capitolul entuziasm: „Așa că am devenit agitat și mi-am urmat instinctul.”

Filmul îl are ca protagonist pe Nazaret Manoogian (Tahar Rahim din Un prophète al lui Jacques Audiard), un fierar armean din Mardin care este ridicat de autoritățile otomane de lângă soție și fiicele lor gemene, sub pretextul înrolării în armată. De fapt, bărbatul intră într-un program de muncă silnică alături de alți armeni, în scopul unei anihilări progresive. Exploatarea otomană îl duce foarte aproape de moarte, de care scapă ca prin urechile acului, rămânând însă mut. Aventurile din deșertul Mesopotamiei îi scot în cale atât turci „de treabă”, cât și adevărate reprezentări diavolești, pentru ca, spre finalul drumului prin peisajul nisipos, să afle că fiicele sale au scăpat cu viață. Vestea declanșează acțiunea din a doua parte a filmului, în care bărbatul devine obsedat de reunirea cu fiicele pierdute. Quest-ul îl duce din Aleppo în Havana și până în North Dakota.

„Este un road movie. Este vorba de un tată aflat în căutarea copiilor pierduți. Genocidul armean nu a însemnat doar violență, ci și migrație forțată, răspândirea în întreaga lume a acestor oameni, din Anatolia în Port Said, Egipt; în Havana; în Canada; în California; în Hong Kong”, spune regizorul.

 

 

 

 

Cu The Cut, Akin și-a dorit să îndrepte aparatul de filmat spre o felie problematică de istorie, delicată pentru poporul turc și foarte puțin reprezentată cinematografic, și mai ales să facă acest lucru într-o manieră cât mai informativă cu putință. Așa că explică încă din intro contextul internațional în preajma anului 1915, referindu-se la alianța Germano-Otomană din Primul Război Mondial, care a dus la persecutarea și omorârea în masă a minorităților din Imperiul Otoman de către turci, în special a armenilor. Însă dincolo de titlurile introductive „pregătitoare”, genocidul are parte de o tratare extrem de superficială dacă o raportăm la amplitudinea evenimentului real: peste 1.5 milioane de armeni au murit în timpul genocidului de la începutul secolului XX, însă doar vreo treizeci își înfruntă moartea violentă în The Cut, o simplificare  prea mare să permită crearea unei imagini de ansamblu a tragediei.

Totuși, prima parte a filmului, concentrată pe crimele împotriva armenilor este mult mai coerentă și mai dinamică – dincolo de senzaționalismul poate ușor strident al unelor scene care surprind ororile genocidului (vezi hoții care caută până și în intestinele victimelor) – decât partea a doua, în care tatăl se angajează într-o călătorie multi-continentală pentru găsirea fiicelor sale. Această bucată de film nu duce la cine știe ce transformare spectaculoasă a protagonistului, ba chiar, din cauza galopatului de la o destinație la alta, personajul își pierde din consistență. Totul pare o bifare a unei serii de dezamăgiri, numai că surpriza repetitivă că „fetele au fost pe-aici dar au plecat acum șase luni” devine realmente amuzantă (și cu siguranță nu acesta a fost efectul țintit de realizatori). O altă problemă ar fi că, după ani buni de torturi, căutări și vagabondism (paralela cu The Kid al lui Chaplin din prima parte e o mostră de sentimentalism la prima mână), chipul lui Nazaret își păstrează în mod miraculos aspectul copilăros. Însă distribuția este probabil printre ultimele lucruri pe care ar trebui să și le reproșeze Akin la acest film. În ultima parte a trilogiei, regizorul scapă din mână complexitatea psihologică a personajelor sale, veridicitatea deciziilor și a acțiunilor lor, pe care a stăpânit-o în primele două filme din trilogie, și ajunge la o construcție simplistă de personaj. Prin urmare, avem un protagonist plat, modest conturat, cu o singură misiune importantă. Amploarea proiectului (o muncă de șapte ani, locații de filmare în cinci țări și un buget de 21 de milioane de dolari) și formatul de epopee istorică l-au copleșit probabil pe regizor, trăgând în jos calitatea producției.

Cea mai bună descriere a filmului o face probabil chiar regizorul, care spune că „pentru un film european e prea american, pentru un film american e prea european”. Totuși, proiectul rămâne unul ambițios, pornit dintr-o intenție lăudabilă de împrospătare și pe alocuri de corectare a memoriei colective, rezultatul nefiind total lipsit de farmec.

 
 

 

You may like

In the news
Load More