NexT Sneak Peek (I)

Am ales cu ochii închiși câteva scurtmetraje din Competiția internațională a Festivalului Internațional de Film NexT și mă bucur să împărtășesc mai jos revelațiile mele aleatorii.

 

Wall (r. Andra Tévy, 2014)

Mur

Unul dintre primele scurtmetraje din competiția internațională e preocupat, ca multe alte filme cuprinse în selecția de anul acesta, de tratarea unor problematici feministe sau de reflectarea lor critică prin ochii femeilor. Protagonista din filmul Andrei Tévy, o femeie modestă și tăcută în jur de 50 de ani, cu o privire aproape suspicioasă față de lumea din jur, lucrează la o sală de escaladă, unde face curățenie și are grijă ca totul să fie securizat atunci când închide pentru a pleca acasă. Nu e cazul și în această seară de iarnă din apropierea sărbătorilor de Crăciun, când e nevoită să țină locul unui alt angajat, iar una dintre ferestrele aflate cel mai sus nu răspunde la comanda automată de închidere, lăsând ninsoarea să cadă înăuntru. Imediat ce forfota cățărătorilor scade și protagonista noastră rămâne singură să curețe până la perfecțiune cu aspiratorul industrial, sala de escaladă se deschide ca un imens spațiu al posibilităților, iar peretele cu obstacole începe să vibreze ca un mamut trezit din somnul lui de sub ghețuri. Dincolo de a vorbi despre frici insuperabile, Wall merită văzut pentru schimbarea pe care o suferă protagonista și sala de escaladă when no one else is watching.

 

Lăcomie endemică (r. Natalia Dziedzic, 2014)

Lakomstwa

Hey, Polish cinema! N-am știut că poți să respiri atâta erotism doar vorbind despre crabi și albine. Sau despre răcușoare și bondari care stau la taifas pe o picătură de miere. În scurta mea viață de crustacee, am aflat că polonezilor le plac doar subiectele serioase și grele, despre un neam de eroi care a supraviețuit fără să aibă o țară. Dar uite că Natalia Dziedzic a trasat o animație inspirată de o zi de vară la plajă, a cărei curgere lentă e la fel de senzuală ca mierea care se scurge de pe acele gaufres savurate de oamenii de sub umbrele. Crabii își întind cleștii peste tot ca să o guste, iar albinele o văd caleidoscopic prin atâția ochi, că nu se mai pot stăpâni de dorință. Undeva pe terenul ăsta de luptă care pare crâncenă, dar e doar letargică, o femeie-rac îl prinde în cleștii ei pe un marinar-bondar. Restul sunt fapte de vitejie ce nu pot fi descrise în cuvinte.

 

Rulează la Cinema Studio, joi, 16 aprilie, ora 17:00.

 

 

Stella Maris (r. Giacomo Abbruzzese, 2014)

Abbruzzese

E un lucru cunoscut că cinemaul italian trece printr-o criză severă, care se tot adâncește odată cu scufundarea perspectivelor economice ale tinerilor; ca să dau doar un exemplu, eu una nu pot să îmi scot din minte dezamăgirea pe care am avut-o cu unul dintre filmele recente care încearcă să reflecteze onest impasul identitar al acestei societăți, dar sfârșește prin a adopta tipul de conținut și mecanismele tabloide de storytelling brevetate de gigantul Mediaset al lui Berlusconi – Reality (r. Matteo Garrone, 2012) – și devine o zeamă la fel de lungă ca reality show-urile pe care le atacă. Ei bine, Stella Maris stabilește un foarte binevenit constrast cu acest tip de eșec, plasându-se aparent neambițios într-o comunitate rurală de la malul Mării Mediterane, unde singurul eveniment important, atunci când nu se aruncă cu petarde, e lansarea anuală pe apă a unei statui a Fecioarei Maria, sub atenta veghere a demnitarilor. Surpriza e că în filmul lui Abbruzzese, politicianul corupt, catolicismul neclintit al italienilor, lipsa malignă de perspective, întemnițarea la propriu și la figurat a tinerilor (rebeli) și absurda speranță în miracolele religioase – niște tropi deloc noi în discursul italian – își dau mâna într-o poveste cu accente suprarealiste și alegorice, care, în ciuda incredulității mele inițiale, articulează o primă viziune lucidă și coerentă asupra impasului pomenit mai sus; în același timp, e incredibil că o Fecioara Maria cu LED-uri poate să spună atât de multe despre o societate într-un timp atât de scurt.

 

Jung Forever (r.Jean-Sébastien Lopez, 2014)

Rozann

În continuarea tematicilor feministe, scurtmetrajul care îl preferă pe Jung lui Freud ni-l introduce întâi pe psihoterapeutul recent divorțat, Alexander, care are parte de o vizită neașteptată și prin efracție la noua lui locuință. Întâietatea lui ca protagonist este furată de o tipă un pic zănatică cu părul roz bonbon, o fostă pacientă care pare chitită să îi piardă ziua și să îi intre cu bocancii în viața personală. Alexander se chinuie să păstreze limitele etice ale relației terapeut-pacient, dar după o scurtă interacțiune tensionată lasă garda jos și îi permite zănaticei să-și desfășoare drama – despre care pot să dezvălui doar că vizează o problemă ardentă legată de fiziologia feminină, abordată nu doar o dată în selecția din acest an. Deși Alexander nu renunță complet la barierele impuse de profesie, faptul că privește pentru prima dată un caz și altfel decât clinic și fără implicare personală pare să îi provoace un breakthrough, iar puținele destăinuiri pe care i le fură tipa acționează ca un fel de terapie pentru el.

 

Rulează la Cinema Studio, joi, 16 aprilie, ora 20:00.

 

 

Cambodgia 2099 (r. Davy Chou, 2014)

Reve

Filmul lui Davy Chou nu spune nimic în mod direct despre Pol Pot și masacrul Khmerilor Roșii, dar cei doi prieteni care își petrec amiaza pe o rampă de beton de pe Koh Pich (Insula Diamantelor), contemplând fie trecutul îndepărtat, fie viitorul îndepărtat, nu par să facă referire decât la traume nerezolvate și la dorința de a evada într-o altă dimensiune, una eventual utopică și fără o istorie dureroasă. Ambii ignoră potențialul unui Vis Cambodgian care răsare odată cu zgârie-norii și coloșii modernității din spatele lor; lupta pe teren propriu pare pierdută. În timp ce unul dintre ei e mai pragmatic și motivat să plece pe Tărâmul Făgăduinței aka S.U.A., celălalt vede momentul zero al existenței lui într-un vis care presupune o pijama roșie, o cască de motocicletă și un set bine definit de mișcări de dans; tot ce crede el că trebuie să facă e să repete ritualul din vis și va fi transportat în anul 2099. Exponent al cinéma du look, cu o imagine care expiră prin toți porii torpoarea Insulei, scurtmetrajul lui Davy Chou nu spune o narațiune în sensul clasic, ci e mai degrabă o încercare de a pătrunde pe foarte ocolite în psihologia celor doi tineri cambodgieni confuzi și de a surprinde un scurt moment din atmosfera de visare a locului din care vor să plece, un loc care se revelează a fi cu totul altceva decât ceea ce saltă inima turistului în căutare de exotism.

 

Boala lămâii (r. Jeremy Rosenstein & Kaspar Schiltknecht, 2014)

Doar uitându-mă pe catalogul NexT, numele Le mal du citron mi-a sunat în urechi voios, fără griji, dar și enervant de ștrengăresc, pentru că nu îți poți închipui ce boală poate avea lămâia. Sau, dacă lămâia se poate îmbolnăvi, atunci sigur lumea se duce de râpă. Din păcate, n-am deslușit ce o cauzează, dar am urmărit îndeaproape și cu maximum de interes o dramă lejeră în doi, în care el îi este ei alături la fiecare pas – chinuindu-se să dezamorseze situația, atunci când viața ei se destramă și devine un non-sens în căutarea obsesivă a unei moșteniri de la tatăl care s-a sinucis. Ca abordare stilistică, filmul mi-a amintit de recenta comedie franceză Vincent n’a pas d’écailles (r. Thomas Salvador, 2014), nelansat pe ecranele din România; minus partea supranaturală a filmului de mai sus, Boala lămâii dispune de aceeași tăcere relaxantă în doi, aceeași ușurătate a vieții și același umor stârnit de incidente mărunte care amenință să capete proporții melodramatice la o scrutare prea minuțioasă. Rămâne de văzut dacă el poate contracara cu grație și bună dispoziție fiecare pasă proastă a ei; poanta cu sosul pesto merită însă și o dublă vizionare. Măcar acolo știm sigur că ne trebuie o lămâie sănătoasă.

 

Rulează la Cinema Studio, vineri, 17 aprilie, ora 20:00.

 

Toate cele trei proiecții vor fi urmate de sesiuni de Q & A cu realizatorii filmelor.

You may like

In the news
Load More