John Wick și The Raid – Kung Fu-ul meu e mai bun decât al tău

În ultimele mele articole (nu doar pentru acest site), am abordat ideea de camp. Nu-mi place să mă repet, dar filmul John Wick e camp, genul de camp asumat și un film construit în jurul unei premise ridicole. Premisa este următoarea: câinele celui mai tare asasin dintre toți asasinii care au trăit vreodată – adică John Wick – este ucis de niște gangsteri, iar Wick, drept răzbunare distruge toată crima organizată a New York-ului. Aceasta este genul de premisă care putea fi născocită doar de un cinefil (movie buff) care a citit câteva cărți de scenaristică, a văzut prea multe filme de Quentin Tarantino (și mai ales epigoni ca Frank Duffy) și a stat prea des pe canapea cu un cui în mână și o cutie cu cereale în cealaltă.

Ca gen, John Wick e inspirat (și parodiază) ceea ce în engleză se cheamă vigilante movie, filme unde protagonistul este antisocial (aproape întotdeauna un bărbat, dar câteodată dacă scenaristul/regizorul are chef să creeze un discurs feminist sau postmodernist, în care să comenteze asupra misoginismului inerent acestui gen, protagonistul poate fi și o femeie), înarmat cu a particular set of skills, a cărui familie/prieteni/vecini sunt uciși (sau, dacă victima e femeie, e violată), iar protagonistul ajunge la concluzia că singurul lucru de făcut este să masacreze întreaga populație a periferiei unui oraș. Printre filmele acestui gen se numără Death Wish (1964, Michael Winner), The Exterminator (1980, James Glickenhaus), The Punisher (ambele versiuni, cu cea din 1989 de Mark Goldblatt creată în perioada de glorie a genului, iar cea din 2004 de Jonathan Hensleigh reprezentând un omagiu adus acestui gen), I Spit on Your Grave (1978, Meir Zarchi, care are o protagonistă și e realizat cu scopul pe care l-am semnalat mai sus). Cel mai recent exemplu (popular) al genului este seria Taken. Mai e de luat în calcul faptul că aceste filme sunt etichetate drept exploitation films, adică filmele de pe urma cărora Quentin Tarantino și-a dezvoltat întreaga estetică, filme în care se exploatează o nișă, un viciu, un stil de viață sau subiect controversat. O altă caracteristică a acestei etichete e că filmele exploitation sunt de obicei imitații inferioare ale unui film influent sau profitabil. În cazul genului vigilante movie, marea majoritate sunt imitații (proaste) ale filmului Taxi Driver (1976, Martin Scorsese) și a perioadei New Hollywood. Se concentrează nu pe aspectele introspective ale mișcării sau pe influențele din Noul Val Francez, ci pe elementele controversate (violența și sexualitatea nemaivăzută în filmele hollywoodiene de până atunci), pe înfățișarea laturii întunecate a orașelor și pe scenografia și imaginea deprimantă cultivată de cei mai cunoscuți regizori ai perioadei (Martin Scorsese, Francis Ford Copolla sau Haskell Wexler).

Așa că acest gen este văzut destul de prost de marea majoritate a criticilor. Pe bună dreptate dacă luăm în calcul faptul că aceste filme îmbrățișează cele mai proaste aspecte ale unei culturi politice de dreapta (republican-conservative), cele mai proaste aspecte ale unei culturi patriarhale și sunt de cele mai multe ori rasiste, xenofobe sau misogine.

Dar John Wick a fost lăudat de critici. De exemplu, pe Rotten Tomatoes, are un foarte respectabil 83â„… , așa că dacă pentru tine scorul de pe Rotten Tomatoes este o dovadă a calității, atunci John Wick nu doar că este un film bun, ci transcende genul din care face parte. Personal, nu îmi pasă de scorul de pe acel site, pe cât îmi pasă de recenziile individuale, dar sunt aici să zic că da, acest film își transcende genul – din multe motive, unul dintre cele mai importante e acela că nu există nicio agendă politică. Spre deosebire de The Brave One, unde minoritățiile sunt caracterizate fie ca niște gangsteri sadici, fie ca niște polițiști cu inimă de aur, sau ca în Taken, unde doar un american (jucat de un irlandez) poate rezolva maladia traficului de carne vie a Europei de Est (nu că asta îi era intenția, dar o rezolvă indirect prin mascrarea a câtorva mii de gangsteri slavi), John Wick nu are pretenții. Este un film cu o miză minoră, cum am scris mai sus, iar singurul său scop este să te distreze. Într-adevăr, inamicii lui John sunt cu toții ruși, dar atât ei, cât și celelate personaje nu sunt menite să fie reprezentări fidele a realității, ci arhetipuri pe care le găsești în benzi desenate, iar o decizie foarte bună a regizorilor a fost să construiască personajele în jurul reputației actorilor. Așa că atunci când îl vezi pe Ian McShane ca propiretarul unui bar de gangsteri sau pe Alfie Allen (Theon Greyjoy, you know, idiotul care e face numai greșeli și e castrat, din Game of Thrones) ca fiul arogant și cretin al unui mare criminal, deja construiești întreaga istorie a personajului în jurul reputației actorului. Poate de-aia e filmul atât de bun, spre deosebire de filmele din fabrica lui Luc Besson (sau a celor care îl imită): John Wick e preocupat să construiască personaje nu foarte complexe, dar cu siguranță memorabile.

Comparația cu benzile desenate nu se reduce doar la personaje, căci John Wick este un film de benzi desenate, fără să fie bazat pe o bandă desenată. Dar, ca benzile desenate, The Punisher, Wanted sau The Losers, John există într-o lume proprie și sigilată ermetic, una în care asasinii au un hotel care funcționează ca o zonă neutră pentru întâlniri și contacte, au un serviciu de curățenie (de cadavre) și totul se plătește în bani de aur (cu recepționerul hotelului având numele de Charon).

Pe lângă construcția atentă și lăudabilă a personajelor și a universului, stilul este un alt lucru care îl diferențiază de filmele lui Luc Besson; regizorii acestui film – Chad Stahelski și David Leitch – sunt cascadori de profesie, așa că ei sunt foarte pricepuți să creeze o mizanscenă antrenantă atunci când vine momentul ca John să ucidă mii de oameni, lumea lor mai este și foarte colorată, cu scene și cadre statice sau scene cu travling lente, în care să etaleze baletul sângeros. O comparație bună, când vine vorba de stil, se poate face cu filmul The Warriors al lui Walter Hill – o adaptare a lucrării Anabasis de Xenofon -, despre opt membri ai unei găști din Coney Island, care trebuie să înfrunte în călătoria lor din Manhattan până acasă (un drum foarte lung) sute de membrii ai găștilor rivale. Ca Wick, The Warriors este contruit pe ideea că te uiți la o bandă desenată care a prins viață (tranzițiile de la o scenă la alta sunt panouri de benzi desenate), au loc într-o lume sigilată – în care găștile sunt ridicole – și conțin scene de acțiune excepționale.

Asta mă aduce la The Raid, celălalt film de acțiune excelent al ultimilor ani. Ambele filme știu cărui gen aparțin și, mai ales, cum să se revendice de la acest gen prinr-o bună stăpânire a stilului. The Raid, ca JohnWick, are o poveste simplă, în care o trupă de elită a poliției indoneziene este trimisă în spatele „liniilor inamice”, adică într-un bloc de treizeci de etaje, să prindă un mafiot puternic care oferă protecție câtorva mii de gangsteri, așa că filmul e o bătaie la stroi în care, pe măsură ce urcă fiecare etaj, polițiștii se confruntă cu maniaci, ucigași și mafioți. Regizorul Gareth Edwards, ca Stahelski și Leitch, are o bună deprindere a felulului în care să compui o scenă de acțiune, iar The Raid e un spectacol construit să etaleze actorul principal – Iko Uwais – și stilul de arte marțiale popularizat de acesta, Penchak Silat – un stil neiertător și dur, ce se concentrează pe lovituri rapide și cât mai mortale. Spre deosebire de filmele lui Luc Besson (nu știu dacă e clar, dar urăsc filmele lui), actorii din filmele lui Edwards sunt mai întâi experți în arte marțiale și abia pe locul doi actori. Uwais și Reeves (care l-a regizat pe Uwais în debutul său regizoral, The Man From Tai Chi) sunt actori fizici foarte talentați, care se folosesc de limbajul corpului pentru a ne transmite istoria propriului personaj (felul în care cei doi se mișcă atunci când se luptă ne spune tot ce ne trebuie).

Ambele filme mai sunt și economice în livrarea informațiilor. John Wick se folosește de câteva secvențe pentru a stabili atașamentul lui Reeves față de câine, începutul la The Raid e un montaj rapid în care Rama se antrenează, se roagă și își sărută soția însărcinată. Scenele sunt rudimentare, desprinse din cele mai simple lecții de scenaristică și caracterizare a personajelor. Acest gen de caracterizare economică se găsește și la The Warriors, o tehnică ce poate părea la prima vedere amtoricească, dar ideea e să creeze tranziții simple și rapide de la primul act la al doilea, unde se află cele mai interesante elemente ale acestor filme – în general, actul trei este cel mai previzibil, așa că regizorii de acțiune deștepți se concentrează pe acest act al doilea, pentru a face actul trei mai interesant (chiar dacă știi ce se va întâmpla).

Spre deosebire de primul film, The Raid 2 este mult mai complex: Rama infiltrează una dintre cele mai puternice familii criminale din Jakarta cu scopul de a distruge toate cele trei facțiuni importante a conducerii acestui oraș. Dar, din nou, Gareth Edwards, chiar dacă e mai stângaci atunci când trebuie să regizeze o poveste mai complexă, încă excelează la scenele de acțiune și mai ales la stil.

Acum, există proverbul my kung fu is better than yours, adică eu sunt mai tare decât tine, iar John Wick și seria The Raid sunt mai tari decât marea majoritate a filmelor de acțiune făcute în ziua de azi. Ambele sunt exemple foarte bune ale moștenirii filmului The Matrix (mai ales succesul financiar, căci există filme mult mai bune și care i-au inspirat pe frații Wachowski, dar care nu au avut succesul acestei serii). Dacă Luc Besson, McG sau Len Wiseman creează imitații palide a stilului acelui film, măcar Edwars, Stahelski și Leitch au înțeles ce este inovator în The Matrix, faptul de a crea un stil și persoanje memorabile. Pe scurt, kung fu-ul e puternic în John Wick și The Raid.

You may like

In the news
Load More