Identități și ierarhii – Soldații. Poveste din Ferentari

single-image

„Hai mă, că ie rău lu’ ăsta, mă.”

„Ie rău? Și ce vrei mă? Mie mi-e mai rău.”

Schimbul de replici cu care începe Soldații. Poveste din Ferentari, debutul în ficțiune al regizoarei Ivana Mladenovic, dă tonul pe jumătate comic, pe jumătate tragic al spiralei descendente de-a lungul căreia se împletește întregul fir narativ al filmului – o explorare a modului în care se răsfrâng variile ierarhii simbolice și economice din societate în sânul unui cuplu gay și bi-rasial. Filmul este o adaptare liberă bazată pe romanul auto-ficțional al scriitorului și antropologului Adi Schiop, care își joacă aici propriul rol; aici nefiind vorba de un statement precum cel al lui Cristi Puiu în Aurora, ci mai degrabă se pare că după un proces îndelungat de casting, Mladenovic a simțit că nimeni altcineva în afară de Schiop ar fi apt pentru acest rol. De altfel, cu mici excepții, vasta majoritate a actorilor din film sunt neprofesioniști, de la figurația care este luată direct de pe străzile cartierului Ferentari, la debutantul Vasile-Pavel Digudai, care dă dovadă de un imens talent nativ în rolul lui Alberto. (Prospețimea imensă a acestui film este dată și de acest fapt: nu vedem niciunul dintre ubicui actorii-stindard ai cinemaului românesc. Tot așa, este printre puținele filme românești care nu se fac viovate de whitewashing-ul personajelor de etnie rromă.)

Personajul-Adi se mută împreună cu un prieten, traducătorul Vasi (Cezar Grumăzescu) în cartierul Ferentari: nu demult i s-a fi destrămat o relație destul de lungă cu o femeie și dorește să fie aproape de universul în care sunt produse și consumate manelele, despre care scrie un doctorat. Munca de teren o face în crâșme, unde îl cunoaște pe Alberto, care și-a petrecut aproape întreaga tinerețe în închisoare, ținut în grijă de către o rudă de-a sa. După Adi își face intrarea cumpărându-i niște beri, iar Alberto își folosește conexiunile să-I prilejuiască o vizită la studioul producătorului Dan Bursuc (celălalt personaj care se joacă pe sine din film), fostul prizonier începe să-l bată la cap să își ia o prostituată. Printre glume mai mult sau mai puțin serioase despre sexul din pușcărie și un apel eșuat la o „bagaboantă”, Alberto dă de înțeles că nu îi este rușine să se culce cu alți bărbați, ceea ce se și întâmplă între cei doi, până la urmă – spre groaza totală a lui Vasi. De aici încolo, atât Adi cât și Alberto vor trebui să facă mici și mari sacrificii ca să se poată vedea în continuare, ascunzându-se pe cât de mult posibil – asta în ciuda faptului că relația lor e marcată de ambiguități.

Ceea ce face ca Solații să fie extrem de important în istoria cinemaul autohton este faptul că este primul film românesc despre o relație amoroasă între doi bărbați – asumându-și în același timp și un discurs amplu, care problematizează foarte multe probleme care pot interveni în viața celor care fac parte dintr-un cuplu same-sex. (Un alt aspect revoluționar al filmului este conține și primele scene de sex nu doar asumate narativ, dar și consimțite între persoane de același gen din cinemaul autohton.) Până nu demult, reprezentările persoanelor gay au fost extrem de rare în cinemaul românesc. Bărbații gay pe care îi găsim portretizați în filmul românesc sunt în marea lor majoritate single, iar singurele indicii despre sexualitatea lor sunt indicate prin dialog și prin utilizarea unor stereotipii legate de comportamentul acestora (adesea sunt efeminați, au contact direct cu lumea modei ș.a.m.d.). Personajele lui Adi și Alberto nu doar că n-au absolut nicio tangență cu un asemenea tip de reprezentare, ci au și o relație destul de complicată cu propria lor sexualitate și cu imaginea pe care o proiectează în exterior, în calitate de bărbați.

Pe de o parte, Alberto își negociază identitatea sexuală în raport cu faptul că la vârsta în care se manifestă primele impulsuri libidinale era închis într-un mediu în care favorurile sexuale dictează supraviețuirea celor mai slabi. El menționează mereu că ar dori să se culce cu o femeie, însă din comportamentul lui se înțelege și un puternic atașament emotional (și, de la un punct încolo, financiar) față de Adi – el își mai atenuează din când disonanța cognitivă prin episoade violente îndreptate împotriva celor mult mai slabi decât el (bătrânei, aurolaci strung-out etc.). Pe de cealaltă parte, Adi are reacții mult mai temperate (deși știe să vorbească, la nevoie pe limba smardoilor) și trece printr-o despărțire recentă de o femeie care avea un venit stabil și destul de mare. (După cum o să explic mai jos, acest fapt din urmă este foarte relevant.) Înțelegem din discuțiile lui cu Alberto faptul că era distant din punct de vedere emoțional pe parcursul acelei relații și că nu se simte confortabil să își exprime sentimentele, deși din când în când afișează afecțiune prin gesturile sale. Celălalt, însă, își piperează mereu discursul cu alinturi și declarații romatice, dar credibilitatea acestor declarații devine nesigură luând în calcul nu doar faptul că cere încontinuu bani, dar pentru că și limbajul lui este punctat constant cu exagerări și înflorituri (să zicem) stilistice.

În final, amândoi simt nevoia să justifice relația lor folosindu-se de argumente care stau dincolo de pura atracție sexuală – Alberto are nevoie de cineva care să-l ajute să-și obțină independența și să-l susțină financiar pe parcurs, iar Adi are nevoie de cineva care să-i prilejuiască accesul în lumea pe care o cercetează. („Hai bă, jobul e să te fuți?”, îl ironizează Vasi, când acesta încearcă să motiveze de ce l-a adus pe fostul pușcăriaș în apartamentul lor.) Momentele de afecțiune între ei sunt marcate totuși de duioșie și de curiozitate, care pare să complice și mai mult lucrurile – sunt cei doi într-adevăr îndrăgostiți, sau sunt doar co-dependenți emotional? Colac peste pupăză, Adi este un „gadjo” și Alberto e „țigan”, asta însemnând că aproape orice persoană din exteriorului cuplului are câte o prejudecată de care să se lege când este oripilată de către cuplu – aici numărându-se, fatal, și prietenii LGBT ai lui Adi. Chiar și în extrem de puținele medii care nu sunt homofobe, o relație precum aceasta este în continuare supusă unor interpretări rasiste și/sau clasiste.

Balansul de putere între cei doi este întrucâtva amortizat de modul în care Mladenovici a ales să adapteze romanul lui Schiop – vocea eului narativ la persoana I dispare cu desăvârșire (la pachet cu panseurile adesea acide ale personajului-Adi din carte), la fel cum sunt eliminate și incursiunile în lumea centrului Bucureștean, cu variile sale aluzii la adresa unor diverse figuri ale intelectualilor publici progesiști / de stânga și nu numai. Însă pentru cei care au citit romanul înainte să vadă filmul, este destul de greu să desparți experiența vizionării de informațiile pe care le cunoști deja din carte, dar și de dimensunea sa auto-biografică, autentică. Inevitabil, ajungi să te întrebi ce s-a ales de adevăratul Alberto, despre care înțelegem că încă trăia în Ferentari pe durata filmărilor.

Aceste aspecte duc inevitabil și la discuții legate de politicile acestui film. Deși nu își propune să fie o frescă socială exhaustivă a mediilor marginalizate din România, Soldații ridică anumite probleme sociale foarte grave la fileu. Prin utilizarea unor tipuri de dialog și de joc actoricesc naturaliste, dar și prin diverse inserții tip cine-verite, Mladenovici construiește o imagine din interior a Ferentariului. (Una dintre aceste viniete înfățișează o vânzătoare rromă ale cărui bunui sunt confiscate de poliție, tipând disperată: „Toată lumea, uitați, uitați, toată lumea vinde!”) Printre probleme discutate se numără reintegrarea deținuților în societate (un subiect pe care regizoarea îl explora și în Turn off the Lights, documentarul ei de debut), discriminarea și felul în care aceasta se răsfrânge asupra modului în care trăiesc oamenii marginalizați, relația acestora cu organele de control ale statului, dar mai ales despre efectele sărăciei într-o societate profund inechitabilă.

În ceea ce îl privește pe Alberto (și vasta majoritate a cartierului) situația este destul de clară. Viața lui se petrece în cercul vicios al sărăciei, îi este imposibil să devină independent din punct de vedere financiar datorită educației sale precare și a mediului familial pauper din care provine – lucru care se propagă mai departe în viața lui de adult, care vine la pachet cu diverse vicii care-i fac viața mai suportabila. Pe de altă parte nici Adi nu stă prea bine din punct de vedere financiar, chiar dacă comparativ cu Alberto situația acestuia este absolut privilegiată. Situația în care se află cercetătorul după despărțirea de fosta sa iubită bifează mai toate atributele care caracterizează precariatul, o clasă socială emergentă în secolul XXI, al cărei stil de viață este afectat de o instabilitate financiară data de condițiile de muncă project-based și al cărui nivel de educație depășește, de cele mai multe ori, deprinderile necesare muncii pe care aceștia o desfășoară. Spre deosebire de Alberto, însă, el poate să apese mereu pe escape și să se refugieze la căminul părinților săi middle-class – un lucru pe care amândoi îl știu prea bine.

Soldații este poate cel mai politic film al deceniului, egalat în acești termeni doar de către Aferim! al lui Radu Jude. Folosindu-se de o abordare estetică apropiată de cea a filmului documentar, dedublată de perspectiva feminină a aparatului de filmat, debutul Ivanei Mladenovici este un tur de forță în universul minorităților marginalizate și oprimate ale României. „Banii te fac pe tine sau tu îi faci pe ei?,” îl ocărăște Alberto pe Adi la un moment dat. Din păcate, se pare că prima parte a întrebării este răspunsul; sub aceste auspicii relația celor doi se stinge încet și inevitabil, not with a bang, but with a whimper – cel al lui Alberto.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More