Filmele de la Kung Fu NexT

Do Kwan Tae (r. Dave Lojek, 2014)

Am descoperit de-a lungul anilor că îmi plac artificiile formale și spațiale mai mult în scurtmetraje decât în lungmetraje. Un film plasat în întregime (sau aproape în întregime) într-o cabină telefonică sau într-un sicriu mă impresionează la un anumit nivel – prin inventivitatea, disciplina și rigurozitatea regizorului, monteurului și a directorului de imagine –, dar la un moment dat încep să mă plictisească sau să mă enerveze trucurile scenaristice prin care se lungește filmul. Do Kwan Tae nu are această problemă,  fiind cel mai scurt film din secțiune, cu o durată de doar trei minute (cu tot cu generic). Filmul durează exact cât trebuie ca să te prindă acolo unde e nevoie. Cu o campionă mondială în taekwondo, Nevena Lukic, urmărită de obiectiv printr-un travling combinat cu efectul de fish eye, printr-o clădire, în timp ce evită fiecare inamic (fără să-i lovească).

 

 

Schupakface: Genesis (r. Gašper Antauer, 2014)

Acest film m-a lăsat perplex câteva clipe. Un film din Slovenia, despre un supererou cu numele de Schupakface – și pentru că nu e tradus în subtitrări, aleg să-i spun Twatface –, care dispare în timpul unei epidemii cu zombi (pentru că ne apropiem cu pași rapizi către momentul singularității, în care totul trebuie să conțină zombi). Twatface și lumea lui sunt desprinse din coșmarurile lui Shinya Tsukamoto, visele erotice ale lui Alejandro Jodorovski, glumele tipilor care fac South Park și dibăcia tehnică a lui Andreas Schnaas. Și atunci mi-a picat fisa. Mă uit la un film Troma, iar eu ador filmele Troma.

 

Salvation (r. Ross Boyask, 2014)

Un film în care protagonista, pe care prefer să o numesc Lara Croft și nu Jackie în semn de recunoaștere al accentul ei, bate niște cefoși mai ceva ca Liam Neason – ceva ce pot aprecia în orice context. Restul e oarecum spoiler și destul de superficial executat, în afară de scenele de luptă, evident, cu un twist pe care (for better or worse) nu l-am văzut venind.

 

Ehi Muso Giallo (Hei Chink) (r. Pierluca Di Pascquale, 2013)

Un film tarantinesc, în care niște macaronari (cuvintele lor, nu ale mele) stau la o masă, într-un restaurant – unde altundeva, Tarantino ar trebui să primească o parte din profit pentru toate filmele realizate vreodată într-un diner –, și spun povestea unui hoț italian răpit de niște mafioți japonezi (sau chinezi, partea asta e cam vagă). Filmat ca o producție de David Fincher, cu umbre expresioniste și culori bolnăvicioase, filmul încearcă să provoace o dezbatere despre relațiile interrasiale din Italia sau, cum spune un personaj, despre integrazione culturale. Și observațiile pe care le face filmul sunt valabile pentru întreaga Europă.

 

Le Petit Dragon (r. Bruno Collet, 2009)

Filmul în care o jucărie Bruce Lee prinde viață (prin animație stop-cadru) și într-un fel devine mascota acestei secțiuni – e cel mai distractiv film al secțiunii. Acum, dacă sunteți diligenți și urmăriți tot ce devine viral, știți că Johnny Walker l-a „resucitat” pe Lee cu ajutorul CGI-ului într-o reclamă destul de ofensivă (printre multe altele și pentru că Lee nu consuma alcool). Din fericire, Micul Dragon nu jignește memoria lui Bruce Lee, ci este un omagiu adus cu mult respect și o tonă de referințe la viața acestuia (una din cele mai amuzante are de-a face cu Steve McQueen). De asemenea, este prima dată când Bruce Lee se luptă cu un mecha din Mobile Suit Gundam, și asta e cel mai tare lucru ever.

 

petit dragon

 

Burning Hearts (Bāningu hātsu) (r. James McFay, 2013)

Pentru primele două minute, Burning Hearts, m-a dus cu gândul la Fish Story (r. Yoshihiro Nakamura, 2009). Apoi, cumva, devine River City Ransom, Double Dragon și un pic Super Mario Bros., în care un taximetrist este dispus să treacă prin mii de inamici să salveze prințesa. Burning Hearts este cel mai impresionant dintre filmele live action din această secțiune. Realizând imposibilul, adică imitând o scenă din Oldboy (r. Park Chan-wook, 2013) – chiar pe cea mai faimoasă –, fără a fi doar reverență gratuită, iar asta în mare parte pentru că ambele filme înțeleg și au fost inspirate din jocurile Beat ’em up.

 

Requiem for Romance (r. Jonahan Ng, 2013)

Am învățat de la Wong Kar Wai, Hou Hshiao-Hsien și Makoto Shinkai că regizorii din Asia de Est exprimă cel mai bine sentimentul de dor și spun cele mai frumoase povești despre dragostea neîmplinită. Nu știu cum reușesc, dar reușesc. Jonathan Ng realizează o poveste incredibilă în cel mai bun film al secțiunii. Un film animat, în care o conversație de telefon, care semnalează finalul unei relații, este exprimată printr-o luptă între doi ninja. Lumea superbă, ilustrată în acuarelă, creează impresia că un tablou Ukio-e prinde viață – efectul este similar cu cel din Kaguya-hime no Monogatari (r. Isao Takahata, 2013). Iar conversația și lupta sunt într-o armonie perfectă, în care fiecare lovitură sau parare demonstrează cum orice relație, fie că e una între războinici, fie că e una între amanți, funcționează pe aceleași valori. Mai presus de toate, filmul discută diferențele între generații, problemele cu care se confruntă noua generație de tineri asiatici, crescuți într-un sistem occidental, și părinții lor tradiționaliști. Stilul de animație amintește de moștenirea culturală a cuplului, iar conversația ne arată doi tineri inteligenți și sensibili, care trăiesc în prezent, cu toate responsabilitățiile și libertățile aferente.

 

requiem for romance

You may like

In the news
Load More