Film de aventuri pe fundal birocratic – Comoara de Corneliu Porumboiu

Comoara lui Corneliu Porumboiu este un film de aventuri, inspirat de o poveste reală și plasat în contextul unei societăți birocratice. Spectatorii ar trebui să știe măcar atâta lucru de la început, pentru a-și seta așteptările. Costi (Toma Cuzin) este un familist loial și econom, a cărui rutină este întreruptă de rugămintea unui vecin de-al său de a-l ajuta. Mai întâi, Adrian (Adrian Purcărescu) îi cere (fără mare succes) un împrumut care să-l scoată din impasul financiar în care se află, apoi îi dezvăluie o legendă de familie, de data asta captându-i atenția: în curtea bunicilor lui Adrian, e îngropată o comoară, a cărei descoperire nu ar necesita mai mult de o cheltuială mică, răsplătită înzecit cât de curând, pentru a angaja pe cineva să scaneze terenul cu un detector de metale. Deși Costi nu are niciun motiv să-l creadă, în afară de propria lui dorință ca viața să semene mai puțin cu viața și mai mult cu legenda lui Robin Hood, acceptă invitația lui Adrian de a se alătura și de a împărți posibila comoară.

 

Departe de a le cere spectatorilor să ia de bun tot ce se vehiculează în film, Porumboiu, ca regizor-scenarist, urmărește din toate unghiurile povestea unui om simplu care se încrede într-o premisă extravagantă: chiar dacă protagonistul profită de ocazie, are suficient bun-simț cât să ascundă adevărul de șeful lui (după ce adevărul e interpretat ca fiind o scuză inventată și cusută cu ață albă) și să vrea să țină secretul față de fiul său, de teamă că mai târziu s-ar putea întoarce cu mâinile goale și l-ar putea dezamăgi. La fel de departe de basm e și descoperirea lui Costi despre legile patrimoniului național: dacă într-adevăr descoperă monede sau obiecte datând dinaintea celui de-al doilea război mondial, ele ar putea oricum reveni statului, așa că ar face o favoare muzeelor și nu lor înșiși. (Tendința multor filme românești de a contrasta binele individului cu interesele statului e, să fiu sinceră, obositoare, dar Porumboiu deturnează mai târziu în film situația în scop comic.) Pregătirile pentru vânătoarea de comori lasă suficient timp pentru ca istoria locală să iasă la surprafață, aruncând asupra personajelor și a luptei lor de supraviețuire umbrele tumultului social din secolul trecut.

 

Comoara e de departe cel mai ușor de plăcut film al lui Porumboiu de la A fost sau n-a fost. Cele mai bune momente ale filmului sunt bijuterii satirice, și tocmai la astea se pricepe cel mai bine Porumboiu, în termeni de dramaturgie. E memorabil momentul în care Adrian, epuizat de atâta săpat, se ia de muncitorul pe care-l angajaseră să scaneze curtea, reproșându-i că interpretează greșit semnalele detectorului atunci când le spune că într-adevăr e ceva îngropat acolo, făcându-i să sape degeaba, în loc să le spună sincer că l-au plătit pentru mai nimic. E notabilă secvența de la secția de poliție – momentul clasic al rezolvării unei intrigi de aventură, dar cu o întorsătură: hoțul din partea locului colaborează cu poliția satului pentru a clarifica lucrurile, în timp ce „eroii de aventură”, Adrian și Costi, așteaptă pasiv. Mizanscena e plănuită perfect pentru a canaliza atenția către hoț. Mai merită menționat și momentul, plasat aproape de finalul filmului, în care Costi găsește modul contemporan de a aduna o comoară. (Orice referire mai precisă la acest moment ar fi un spoiler, dar veți ști exact la ce mă refer când veți vedea filmul.)

 

 

Pentru că Porumboiu scrie, de obicei, personaje unidimensionale, mânate de o idee, actorii au, de cele mai multe ori, foarte puțin material cu care să lucreze, dar asta nu i-a împiedicat pe mulți dintre actorii lui principali să facă roluri de compoziție. De altfel, se pare că a fost un an bun pentru Toma Cuzin: după rolul de victimă care își păstrează demnitatea în Aferim!, al lui Radu Jude, acum interpretează o figură conciliantă, care-și păstrează ascunse speranțele pentru o viață mai bună, cât timp trebuie să se descurce să rezolve probleme pragmatice. Directorul de imagine Tudor Mircea (care a mai colaborat cu Porumboiu și la filmul anterior, Când se lasă noaptea peste București sau Metabolism) folosește încadraturi stilizate subtil și culori saturate pentru a crea un contrast cu speficitatea cotidiană a scenariului.

 

Măsura în care Comoara este antrenantă sau nu ar putea să depindă de simpatia fiecăruia pentru poante cu păgubași și pentru gag-uri cinematografice. E mai puțin de interpretat aici decât era în Metabolism sau Al doilea joc, dar în opinia mea (și poate și a altora), nevoia lui Porumboiu de a căuta semnificații e uneori o lipsă. Deși nu evoluează spre o explorare coerentă a viselor reprimate sub capitalism și nici nu e la fel de ludic formal cum erau filmele anterioare ale regizorului, filmul Comoara are locul lui undeva între filmele sociale și vis cinematografic cu ochii deschiși – iar ăsta nu e cel mai rău loc în care să se afle.  

You may like

In the news
Load More