Despre oameni și oi (Hrútar) – un film islandez fermecător, cu umor & more

single-image

Câştigătorul Marelui Premiu al secţiunii Un Certain Regard, Hrútar/Rams este cel de-al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului islandez Grímur Hákonarson, după Summerland(2010), o comedie despre o familie a cărei afacere e clădită pe turismul „elfic” şi pe sesiuni de spiritism. Documentarist experimentat – The Pure Heart (2012) şi The Laxá Farmers (2013) –, Hákonarson a reuşit de această dată să-şi concentreze aptitudinile din zona de documentar pentru realizarea unui film de o naturaleţe şi o sensibilitate deosebite, în care peisajul natural scandinav şi cultura rurală din aceste locuri se împletesc într-un soi de investigaţie antropologică ficţionalizată.
Gummi (Sigurdur Sigurjonsson) şi Kiddi (Theodor Juliusson) sunt doi fraţi, ambii crescători de oi într-o vale islandeză rurală şi atemporală, care, deşi locuiesc la doar o sută de metri unul de celălalt, nu şi-au mai vorbit de patruzeci de ani. Singurul mod în care comunică este prin intermediul unui câine ciobănesc mesager, iar lucrurile par să funcţioneze astfel fără probleme, într-un fel de armonie mută. Relaţiile dintre ei încep să se modifice însă atunci când, după o competiţie locală menită să premieze cel mai arătos berbec, Gummi suspectează infestarea berbecului câştigător (al lui Kiddi) cu scrapie, un virus mortal şi extrem de contagios. Suspiciunea sa este confirmată de veterinari, iar autorităţile decid să aplice singura modalitate cunoscută de anihilare a virusului: exterminarea turmelor de oi din zonă şi instaurarea carantinei pentru doi ani de zile.
Impactul material şi emoţional pe care această decizie îl are asupra crescătorilor nu este greu de dedus, oile fiind pentru majoritatea singura sursă de venit. Însă pentru Gummi şi Kiddi sacrificiul este cu atât mai devastator cu cât oile sunt şi singurul lucru care face funcţională convieţuirea lor. Dispariţia turmelor, pentru care Kiddi îl învinovăţeşte pe Gummi, dar şi orele mai lungi datorate lipsei de ocupaţie fac ciocnirile dintre cei doi fraţi inevitabile, declanşându-se o serie de episoade încărcate deopotrivă cu dramatism şi cu umor. Umorul este una din piesele de rezistenţă ale filmului, nesimţindu-se în niciun fel artificial, ieşit din condei de scenarist, ci dimpotrivă, toate momentele comice par extrase cu sinceritate din natura personajelor şi din modul în care ele îşi duc existenţa în acest mediu îngheţat în timp: Gummi îşi taie unghiile de la picioare în mod barbar cu o foarfecă gigantică; ipostazele nud ale lui Kiddi devin cu atât mai comice cu cât personajul nu pare să se simtă în vreun fel stingherit de lipsa hainelor; câinele ciobănesc îşi ia foarte în serios sarcina de a circula cu mesaje de la un frate bărbos la altul; Kiddi, eşuat în zăpadă după al doilea episod de beţie, este transportat la spital în încărcătorul frontal al tractorului lui Gummi. La acestea se adaugă toate celelalte momente de chicoteală născute din refuzul celor doi crescători de oi posaci de a se alinia la normele sociale ale secolului XXI.
Un fir narativ important în economia filmului este reprezentat de relaţia dintre crescători şi oile lor. Încă din primele minute devine clară apropierea dintre Gummi şi berbecul Garpur, pe care bărbatul îl tratează cu multă tandreţe şi îl pregăteşte extrem de tacticos pentru participarea în competiţia menţionată, spălându-l nu în grajd, ci chiar în cada din baia proprie (acolo unde îl va arunca şi pe fratele său, prima dată când îl salvează din nămeţi). Locul pe care îl ocupă oile în viaţa acestui bărbat introvertit şi singuratic este mai mult decât evident, iar prin stilul de viaţă similar al celor doi, concluziile legate de importanţa patrupedelor se pot extinde şi către Kiddi. Deşi acesta din urmă este reprezentat ca fiind temperamental şi băutor înrăit („oaia neagra”, lucru care ne este sugerat de altfel când acesta înscrie în competiţie singurul berbec cu blană închisă la culoare), revolta pe care o manifestă în momentul în care specialiştii decid omorârea animalelor vorbeşte mult despre impactul măsurii asupra sa. Oile au o importanţă ancestrală, reprezentând tradiţia locului şi hrănind mândria celor doi fraţi; fac parte din identitatea oamenilor din zonă, dispariţia lor ameninţând nu doar supravieţuirea rasei, ci a întregii comunităţi.

Dedicarea investită de Hákonarson în reconstruirea lumii fermierilor islandezi se discerne în atenţia deosebită pe care acesta o acordă până şi celor mai mici detalii. Lipsa de comunicare nu este vizibilă doar între cei doi fraţi, ci şi între comunitatea de crescători vizată şi restul lumii. Detaliile legate de decor (interiorul casei lui Gummi conţine obiecte vechi de zeci de ani), vestimentaţia locuitorilor care este strict practică, reprezentată de pulovere tradiţionale islandeze, uzate sau rupte, fără nicio legătură cu ultima modă – toate acestea funcţionează, alături de obiceiurile de trai şi de distracţie, ca mărturii ale unei comunităţi separate de epoca în care trăim. Dacă nu ar apărea specialiştii, medicii veterinari, ca reprezentanţi ai „civilizaţiei” şi câteva utilaje moderne, nu am putea probabil să apreciem dacă acţiunea se petrece în prezent sau în urmă cu câteva zeci de ani. Toate elementele care construiesc realitatea acestei comunităţi uitate de lume sunt aranjate cu măiestrie în tabloul natural al văii islandeze, fiind surprinse în cadre statice, picturale, semnate de mâna versatilului director de imagine Sturla Brandh Grovlen – cel responsabil şi pentru Victoria (2015), filmul-minune de 140 de minute, compus dintr-un singur cadru. Ritmul cu care acţiunea avansează este unul lent, fiind în consonanţă cu trecerea lentă a timpului din spaţiile rurale, mai ales iarna, şi mai ales într-o comunitate atât de restrânsă ca cea a crescătorilor de oi din această vale. Finalul cathartic este aşadar cu atât mai surprinzător cu cât evoluţia acţiunii nu te pregăteşte aproape deloc pentru imaginea cu cei doi fraţi goi, îmbrăţişaţi într-un tunel făcut în zăpadă, într-o încercare disperată de a rămâne în viaţă – imaginea este încărcată de simbolism, putând fi interpretată ca o reuniune primordială a celor doi, în uterul mamei.
Maniera realistă de reprezentare a lumii crescătorilor de oi islandezi nu poate să nu fie pusă în relaţie cu experienţa de documentarist a regizorului, care s-a tradus în cazul acestui film în trei ani de lucru pe scenariu, o muncă extrem de disciplinată de investigare a subiectului şi pregătirea specială a actorilor, care s-au familiarizat cu creşterea ovinelor prin cercetare academică şi experienţă personală. Ca opţiune stilistică, economia în folosirea unor mijloace de reprezentare cinematografică pare să aibă legătură şi cu ce s-a întâmplat în ultimii ani în peisajul filmic autohton, regizorul declarând că a fost „probabil puţin influenţat şi de aşa-numitul Nou Val Românesc”. Prin simplitatea execuţiei, Hákonarson face şi mai strălucitoare candoarea conservată în această lume izolată a crescătorilor de oi din Islanda, pe care nu putem să o privim decât ca pe o specie pe cale de dispariţie, deci cu o curiozitate în acelaşi timp ştiinţifică şi nostalgică.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More