Blood Ties – Tupeu de borfaș

Printre toți epigonii lui Martin Scorsese care se zbat de ceva vreme prin cinema, Guillaume Canet, un actor care uneori joacă și rolul de regizor, ba chiar cu un cameo de scenarist, se pare că este unul destul de silitor.

Așa că luați-vă un gin tonic, puneți pick-up-ul în funcțiune și să purcedem într-o aventură rock’n’roll alături de alți doi frați prinși în jocul paralel de infractor vs. om al legii.
Fața care râde este cea a lui Chris (Clive Owen), un infractor care și-a petrecut mai toată viața prin pușcării și școli de corecție, iar cea care plânge și se zbate este cea a lui Frank (Billy Crudup), un polițist dedicat, promițător, dar ușor frustrat de prezența electrizantă a fratelui risipitor.
Cu obrazul său proaspăt bărbierit și cu figura colțuroasă, Chris este un tough guy pe care cinefilii l-au tot admirat în ‘enșpe mii de filme, dar touch-ul pe care i-l conferă Clive Owen personajului este unul care ar fi promis sub mâna maestrului Scorsese, autor ilustru, pe care Canet îl omagiază.
Nu poți lăsa scenariul acestui film să treacă neobservat în fața săbiilor unui text critic și mă întrebam în ce momente s-a regăsit pe acolo și James Gray (co-scenarist), un regizor pe care personal îl admir foarte mult.
Să fi fost niște umbre din filme precum Little Odessa sau We own the night?
Cu cel din urmă, Blood Ties seamănă destul de mult, mizând pe contrastul dintre rebeliunea unui frate și loialitatea ușor prostească a celui de al doilea.

Aș spune că filmul lui Gray este mai forțos și mai personal, vorbind în primul rând despre o rușine față de instituția parentală (acolo, tatăl era jucat de Robert Duvall în rolul unui șef de poliție), iar acțiunea este plasată în lumea mafiei rusești din Brighton Beach.

În Blood Ties, tatăl celor doi frați nu ridică niciodată problema vieții îndoielnice trăite de Chris, este mereu înțelegător, este mult prea prietenos pentru focul ce mocnește între fii lor.
Rămâne o tensiune pe care nu reușește să o stingă.

Canet nu este un scenarist foarte dibaci. Aruncă în sânul familiei și o soră a cărei rol este să fie când duioasă, când agresiv-isterică, manipulând prin fraze ca „Nu vă mai certați! E Ziua Recunoștinței!”
Nu știu dacă regizorul și-a pus în cap să reprezinte niște tipologii americane ale anilor ’70. I-ar fi fost oricum greu să facă asta. Vorbim despre un francez care a adus peste Ocean un remake al filmului Les liens du sang în regia lui Jacques Maillot, care la rându-i se inspiră din romanul „Deux freres: flic et truand” scris de Bruno și Michel Papet.

Probabil Guillaume Canet a dorit o versiune mai rock și cu mai mult street awareness și de aceea a ales să facă un film care să respire un aer „cool”. Doar că este insuficient. Cinefilii ar recunoaște oricând semnătura altor autori, iar pentru publicul de masă, acest film nu oferă destul de multă adrenalină, nu le oferă exact ceea ce vor.

Sunt și secvențe de urmărire și împușcături, sunt bătăi, dar par bifate, la fel pare și bărbatul femeii pe care Frank o iubește, un tip violent și un infractor, cu părul lins pe spate și pe care automat trebuie să îl privim cu ură. De ce trebuie neapărat să fie și ăla infractor? Sau de ce are părul lins chiar și când e după gratii? Există în film și muzica acelor ani, în volum prea mare (se trece repede de la o piesă la alta), iar tehnica regizorală a lui Canet este grăbită. Se repede să îngrămădească toate lucrurile văzute în filmele pe care le preferă, dar deschide niște piste false.

De exemplu, cadrul în care Clive Owen îi aruncă priviri șmecherești lui Marion Cotillard de la bar. Ea este senzuală și o vedem mergând în relanti, cu spatele gol și cu părul fluturând. Ar fi fost ok dacă s-ar fi continuat această pasiune, dar treaba se fâsâie în momentul în care Chris o cunoaște pe Natalie (Mila Kunis), o fată cu vreo 20 de ani mai mică decât el și care se oferă să îl iubească necondiționat. Ce i-o fi trebuit așa bărbat?

Aici găsim din nou o stângăcie. Chris are 50 de ani, dar chipul lui Owen nu sugerează asta. Vorbim de un actor bine întreținut. În realitate, un infractor cu un trecut încărcat de violență ar arăta altfel și nu cred că ar da fluturași în burta unei tipe de 25 de ani. Sau nu una ca personajul lui Natalie, care pare o fată cuminte și la locul ei și care, culmea imbecilității, a avut și ea un tată în închisoare. Cam rău.
Cu toate astea, Blood Ties este un film exhaustiv și are ceva ce te face să îl revezi și, dacă vrea, știe să se facă plăcut.

Găsesc inspirată distribuirea lui Billy Crudup în rolul fratelui polițisit, deoarece interpreterea acestuia este rafinată, deși, la prima vedere, totul pare de-a valma. Mustața nu e la locul ei, ocupația pare una demonstrativă, dar personajul său se chinuie și luptă. Este o luptă intensă și interioară pe care actorul reușește să o îmbrace cu stil – prin coordonatele sale fizice firave, prin vocea sa ușor subțire, fiind în antiteză cu constituția fratelui său care este creionat din multe șabloane hollywoodiene.
Dar relația lor de dragoste și ură este frumoasă. Și umană. Conflictele sunt soluționate când trebuie, iar răbufnirile vin ca urmare a unor tensiuni bine acumulate. Există o abținere în gesturi a celor doi frați.
Fără a încerca să fac pe psihologul, pot spune că Blood Ties este un film de care îmi va părea rău. De fapt, îmi pare. Nu a făcut mare vâlvă și cred că va fi uitat în curând. Mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă la cârmă se afla James Gray.  

You may like

In the news
Load More