Blackhat-Eroul Byronian față cu lumea modernă și digitalizată

 

În Blackhat vedem toate viciile lui Michael Mann. În acest nou film al regizorului, Nick Hathawayeste personajul jucat de Chris Hemsworth, un tip cu mușchii lui Thor și creierul lui Kevin Mitnick (unul dintre cei mai faimoși hakeri ai anilor ’90). Genul de personaj cu pasiuni adânci și cu o disciplină draconică, iar toate aspectele din viața lui – talente, interese, activități – sunt cizelate până la perfecțiune. Ca multe personaje din filmele lui Michael Mann, Hathaway este un erou byronian – termen derivat de la Lord Byron, unul dintre cei mai faimoși poeți romantici, despre care Caroline Lamb a spus că e „nebun, rău și periculos ca prieten”. Acest tip de personaj e o figură carismatică și solitară, un spirit rebel și filosofic, care respinge legile și moralitatea impusă de societate. Așa că în lumea modernă și opresivă – deobicei simbolizată printr-un oraș cenușiu și impersoanl – Mann vede eroul byronian ca un criminal cu un cod de onoare sau un polițist dispus să încalce litera legii pentru a-l prinde pe infractor. Așa că în Public Enemies, Dillinger este un produs al Americii falimentare și prohibiționiste ai anilor ’30 și ale filmelor cu gangsteri, cei zece ani petrecuți în închisoare l-au convins că viața e scurtă și trebuie trăită pe deplin (We’re having too good a time today, to think about tomorrow). În The Insider, Jeffrey Wigand e dispus să-și distrugă viața pentru o faptă bună și e furios atunci când decența lui nu e apreciată. Vincent, ucigașul din Collateral, este un criminal existențialist, parcă desprins din Nouvelle Vague. Toate aceste persoanje sunt exemple ale eroului byronian, al viziunii lui Mann despre oamenii pe care îi admiră: obsedați de munca lor, obsedați de oamenii din viața personală, măcinați atunci când vine vorba să aleagă între cele două.

În general, deși stilul lui Mann pare simplist (datorită genului preferat al său, filmul de acțiune), acesta este mult mai bogat, construit în jurul unor detalii rareori exploatate de alți regizori ai genului. Așa cum a scris J.A. Lindstrom despre filmul Heat (poate cel mai cunoscut și cu siguranță cel mai influent film al lui Mann), tema principală din filmele lui Mann (fie că au loc în prezent, fie că au loc în timpul Americii coloniale) este felul în care relațiile interpersonale și oamenii sunt produsele, și sunt influențate de, societatea și tehnologia actuală: în Heat, „loviturile” implică evaluare financiară (n.r. a țintei), planificare și organizare, evaluare cibernetică, citirea schemelor clădirilor, folosirea de explozive și demolarea controlată, folosirea de sisteme de radio-comunicare, evaluarea profitului obligațiunilor pe piață și, bineînțeles, folosirea strategică a armelor de foc… Lindstrom: „Filmul se mai preocupă și cu stilul de viață a echipei din Heat, ce reflectă poziția lor de profesioniști: ei câștigă, cheltuiesc și investesc ca orice altă persoană din clasa lor socio-economică. Interiorul casei lui Hanna, pe care el o descrie drept post-modernistă, implică o locuință costisitoare și construită pentru cei bogați… atenția acordată de Heat către stilul de viață a personajelor stabilește alegerea lor între o viață confortabilă din punct de vedere material și jaful – și motivul pentru care ei aleg munca”. Așa cum scrie mai sus, Mann este obsedat de proces și rutină, de etapele pe care le parcurg personajele în toate activitățiile din viața lor și conflictele care se nasc între viața personală și cea profesională. În Manhunter – prima adaptare a unui roman cu Hannibal Lecter, The Red Dragon, în care acesta e jucat (într-o apariție scurtă) de Brian Cox – filmul pune accent pe procesul cognitiv-emoțional al lui Will Graham pentru a intra în pielea unui ucigaș (Graham se află undeva pe spectrul autist… probabil, atât cartea, cât și filmul sunt vagi în ceea ce privește abilitățile lui): îl vedem singur într-o cameră de hotel, înconjurat de dovezi, poze, filme ale victimelor, iar încetul cu încetul devine ucigașul în serie; în același timp filmul petrece mult timp cu familia lui Graham și analizează felul în care „talentul” lui îi pune în pericol.

Dacă tot suntem la Manhunter, aici vedem și diferența dintre un regizor-autor și un regizor-angajat prin comparație cu filmul Red Dragon (ultimul, până acum, cu Anthony Hopkins în rolul lui Lecter): în filmul lui Mann putem vedea clar obsesiile sale (cele notate mai sus) și faptul că el definește stilul filmului (Manhunter e un film rece, unde domină culoarea albastră, muzica melancolică și mizanscena minimalistă); Red Dragon e făcut la comadă de studiouri pentru a mai scoate un film cu Lecter din Anthony Hopkins (el apare aici mai mult decât în carte, iar relația lui cu Grahama este cea centrală narațiunii), iar stilul regizorului Brett Ratner este unul furat de unde poate (în mare, Tim Burton filtrat prin Jonathan Demme).

Revenind la subiectul „Mann și realația lui cu lumea”, când vine vorba de Blackhat, Mann analizează lumea informaticii, a hackerilor și a relației dintre America și China. Așa că asistăm la scene lungi în care niște diplomați discută relații internaționale și scene în care observăm etapele parcurse de un hacker pentru a se infiltra într-un sistem – câteodată, printr-o secvență digitalizată în care obiectivul urmărește informația pe diversele plăci de bază, fibre optice și modemuri, câteodată prin cadre inventiv-ostentative (o scenă filmată din interior tastaturii), câteodată prin scene simple cu oameni în fața calculatorului. Acest proces pare cam S.F. și ridicol pentru urechile mele (nu că aș fi un mare expert în subiect) – dacă iau în calcul faptul că Mann e foarte meticulos în ceea ce privește documentarea, pot să cred că ce văd (și ce aud) e veridic, dar bănuiesc că Mann s-a documentat și apoi a aruncat documentarea pe fereastră pentru a face un film de acțiune cât mai interesant.

 

 

O mare problemă la acest film, una de care Mann e vinovat la cele mai proaste filme ale sale (Ali și Miami Vice), e că trece de linia subțire dintre romantismul byronian și romantismul penibil, mai ales atunci când toate pasiunile și prețiozitatea persoanjului principal cad în ridicol. O altă problemă cu Blackhat sunt actorii, Chris Hemsworth e un tip carismatic și talentat în roul potrivit – în general, un tip încrezut și arogant, dar foarte talentat – și te-ai gândi că ar fi eficent în rolul unui erou byronian. Din păcate, oricât de talentat e actorul și oricât de mult încearcă filmul să justifice fizicul lui, e greu de crezut că acest supraom nordic e un hacker genial (nu ajută că australianul Hemsworth se folosește de vocea lui Sylvester Stallone pe post de accentul unui dur american). Mai e o problemă și cu Wei Tang, genială în filmul Lust, Caution, aici perpetuând obiceiul lui Mann din ultimul timp de a angaja o actriță străină profi pentru a servi postul inutil de iubită a protagonistului (Gong Li a ocupat postul în Miami Vice și Marion Cotillard în Public Enemy). În acest film, Wei e fetișizată la maximum – în primele ei scene, de obicei se află undeva la marginea cadrului, până când se taie la un prim-plan pe ea în care își aranjează părul sau își pune ochelari ca și cum se află într-o reclamă pentru Dior –, și e definită doar de relația ei cu personajul principal și înzestrată cu cel mai rasist accent din toate timpurile: mă așteptam în orice clipă să zică haker-san, me love you long time.

Dacă mai sus am scris despre temele și personajele lui Mann, acum vreau să discut puțin despre stilul regizorului. În ultima vreme (începând cu Collateral), Mann a început să folosească în mod exclusiv camera digitală. În filmele sale, digitalul crează impresia că te uiți la un serial de televiziune (vechi, de genul celor filmate pe VHS), un documentar sau un home movie – viteza nu e de douăzeci și patru de frame-uri pe secundă, ci (mai ales în scenele de acțiune) patruzeci și opt, iar efectul este unul considerat ieftin, unde planul secund e deseori blurat. Acest stil e la vedere și în Blackhat, unde cel mai probabil este o decizie asumată de regizor, mai ales că astăzi digitalul este (aproape) identic cu pelicula (dacă folosești luminile potrivite). Motivul pentru care Mann permite digitalului să arate în așa fel s-ar putea datora intenției de a atinge „claritatea hiperrealistă” despre care vorbea Andrei Gorzo în recenzia sa la Public Enemies sau de a evidenția natura rece și detașată a modernității. Aici trebuie discutat și despre realismul cinematografic în era digitală, dat fiind că André Bazin considera cinematograful – adică pelicula – drept arta cea mai capabilă de a surprinde viața într-un mod nealterat (dacă într-un roman, un tablou sau o piesă de teatru, totul depinde de ochiul artistului, pelicula poate surprinde fiecare gest, voluntar sau involuntar, al obiectului filmat); de aceea, Bazin favoriza regia minim-invazivă: cadrul în profunzime, evitarea montajului analitic (adică cel hollywoodian, unde se urmărește subiectul poveștii într-o secvență) și a „artificiilor” (cum ar fi muzica). Însă, în prezent, J. Hoberman argumentează că „pe măsură ce fotografia manipulată digital suprimă lumea ca material prim pentru crearea de imagini, criza existențială a filmului e cu atât mai intensă: Bazin și-a imaginat un cinema ca o „recreare a lumii”… Cu ascensiunea CGI (n.r. imagini generate pe calculator), istoria filmului e, practic, istoria animației.”i. În filme ca Matrix sau Avatar, ce vedem în cinematografe e o imagine manipulată și ireală, una în care și cele mai mici detalii sunt plantate cu grijă. Este interesant, atunci, că acest film al lui Mann, un film despre modernitatea dominată de mediul virtual, este filmată într-un stil pe care îl vedem de obicei în documentare sau filmări amatoare. E amuzant să mă gândesc că intenția lui Mann e tocmai aceea de a reda digitalului un simț al palpabilului.

 

i Film After Film: Or What Became of 21th Century Cinema, J. Hoberman, editura Verso, 2012, Capitolul The Myth Of „The Myth of Total Cinema”, pag 6.

 

You may like

In the news
Load More