Birdman – Plimbare alertă pe căi bătătorite

single-image

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla cu Birdman de Alejandro González Iñárritu e să devină filmul anului 2015, să-l ia toată lumea foarte în serios și să interpreteze ce spune despre artă, despre autenticitate, despre industria filmului, despre Broadway, despre soartă. Ar fi păcat pentru că e primul film de Iñárritu care e în mod onest și fățiș entertaining, după multele filme ale lui Iñárritu (Amores Perros – 2000; 21 grams – 2003; Babel – 2006; Biutiful – 2010, primele trei co-scrise cu Guillermo Arriaga) în care efortul artistic era reprezentat de un fel de încordare a mușchilor care eșua în schimonoseală și epuizare – practic, filozofia Iñárritu/Arriaga e că a fi om înseamnă a suferi și a aduce asupra ta dezastrul. Nu că Birdmann-ar avea doza lui de dezastre și de hybris, dar e prezentată cu un aer de seen-it-all-before, ca și cum există dintotdeauna un echivalent pentru celebrități care vor la sfârșitul vieții să-și câștige prestigiul la care visau din tinerețe, deși prestigiul nu mai înseamnă ce însemna și toată lumea s-a mutat între timp pe Facebook/Twitter și consumă cultură pop.

Birdman

În altă ordine de idei, protagonistul din Birdman e un actor făcut faimos de o franciză, Riggan Thomson (Michael Keaton), care încearcă să-și câștige prestigiul visat din tinerețe (deși prestigiul nu mai înseamnă ce însemna) punând în scenă o adaptare pentru Broadway după Raymond Carver, în care urmează să joace tot el rolul cel mai dificil. Pentru cei care au această lacună inexplicabilă, precizez că Michael Keaton e actorul care l-a jucat pe Batman în filmele lui Tim Burton din 1989 și 1992, adică înainte ca benzile desenate să crească în prestigiu și market share în industria americană de film și înainte să existe dezbateri în cercuri respectabile despre cât de stângist e The Dark Knight Rises. Ca să nu deducem că e o coincidență în loc de element meta, ultimul „Birdman” din Birdman a apărut în anul în care, in real life, Keaton a jucat în ultimul „Batman”, după care i-a pasat costumul lui Val Kilmer în următorul film din serie pentru că se temea că se plafonează (adică exact ce explică Riggan despre renunțarea la costumul de om-pasăre). Deci e prudent să deducem că, oricât ar fi de preocupat de tipuri de ficțiune, Birdman încearcă să ne câștige încrederea că spune adevărul amintindu-ne că e bazat pe fapte reale.

Departe de a fi auster-documentarist, însă, e spectaculos atât regizoral, cât și scenaristic. Cu Emmanuel Lubezki ca director de imagine (colaboratorul lui Alfonso Cuarón și Terrence Malick), Birdman e filmat în ceea ce vrea să pară o mișcare de cameră neîntreruptă (deși nu e strict timp real) în care Riggan urmărește o idee fără să-i dea vreo ocazie să-i scape: vrea ca piesa lui să debuteze bine, să cadă pe spate publicul și critica, să ajungă în fața lor să le spună în cuvintele lui Carver despre ce vorbim când vorbim despre dragoste și să fie acoperit de aplauze. Între ultimele repetiții și momentul premierei, e timp doar pentru pregătirile tensionate de final și pentru câteva ieșiri ale lui Riggan (la figurat și la propriu, în ultima ieșire din teatru rămânând și fără hainele elementare de civil după ce s-a dezbrăcat metaforic de costumul de pasăre – o încercare în plus prin care trebuie să treacă pentru că a vrut să nu fie uitat și s-a încăpățânat să se expună). De la începutul filmului, actorul incompetent care ar fi compromis piesa e scos din joc pentru că îi cade o greutate în cap, iar Riggan i se confesează (nejustificat) producătorului (Zach Galifianakis) că el a provocat „accidentul” – asta, ca să fim puși în gardă că niciun obstacol nu e prea mare dacă trebuie să continue spectacolul.

Birdman

Birdman e construit pe un şablon comercial de network narrative, cu o rețea de personaje individualizate și jucate de actori identificabili din prima (actrița interpretată de Naomi Watts trebuie doar să intre în cadru ca să intuim cu marjă mică de eroare cam ce tipologie e, apoi să sperăm că cineva îi scrie replici witty), dar are totuși în centru un protagonist unic cu un scop definit. Riggan trece printr-o serie de confruntări cu oameni care îi spun că n-are motive să o rupă așa radical cu trecutul (Amy Ryan în rolul fostei soții reper-de-sănătate-mintală), să fie așa absorbit de sine (Andrea Riseborough e iubita-actriță posibil-gravidă care vrea să fie luată mai în serios), să fie așa satisfăcut de munca lui pentru adaptare (Edward Norton ca star Broadway care știe cum stă treaba și își perminte să fie asshole pentru că e greu de înlocuit), să fie așa nesigur de piesă (Zach Galifianakis ca sidekick/producător care vrea să înceapă naibii totul cu bine), să fie așa disperat să fie redescoperit (Emma Stone, fiică-asistentă ex-drugaddict constant-cinică care îi ține un discurs despre cum lumii nu-i pasă de el). Am enumerat doar oamenii care îl confruntă direct și neîntărâtați; și nu, nici ei, nici alții nu prea reușesc să îl clintească. Probabil că filmul e antrenant în acelaşi fel ca un meci de ping-pong cu jucători buni în care nu prea contează cine câştigă, ci cum sunt executate mişcările şi, eventual, ce se citeşte pe feţele celor din jur când sunt priviţi cu coada ochiului cât progresează meciul. Cum aminteşte un carton din cabina lui Riggan în acest film niciodată-subtil, „Un lucru e un lucru, nu ce spui despre lucrul respectiv”.

Pe lângă duelul verbal și agitația camerei care vor să facă cel mai dinamic film despre despicatul firului în patru din 2015, Birdman are efecte speciale, motivate de personaj, căci Riggan aude când e singur vocea necizelată a eroului de franciză pe care îl întrupa și poate mișca obiecte cu puterea minții (sau crede că poate – o secvență de la jumătatea filmului arată destul de clar că totul e în imaginaţia lui –, dar suntem lăsaţi să împărtăşim iluzia).

Birdman

Fără să merite epitete mai glorioase decât „meșteșugit” și „distractiv”, filmul are succes la public decent pentru categoria lui și a fost primit bine, în general, de critici. Ce mi se pare lăudabil e că Birdman conține contraargumente pentru toate atacurile împotriva lui, de la cârcoteala nefondată că actorii își repetă roluri mai vechi – deși e o convenție în network narratives ca actorii să construiască pe baza reputației anterioare; know-how-ul publicului e valorizat să compenseze pentru expozițiunea redusă – și până la critici mai subtile care, în fond, sunt totuși anticipate în film. Michael Koresky atrage atenția că, în ciuda condescendenței pentru fizionomii de franciză, filmul îi are în distribuție pe Incredibilul Hulk și pe fata din The Amazing Spider Man 2 – însă, pe lângă faptul că astea nu sunt singurele roluri în care s-au distins Ed Norton și Emma Stone, chiar Birdman are o secvență de comedie în care Thomson caută un înlocuitor pentru actorul rănit și toți cei care merită chemați sunt deja ocupați cu blockbuster-e. La fel, Vadim Rizov contestă faptul că tocmai Raymond Carver ar fi autorul pe care l-ar adapta reformatul Birdman, dat fiind că replicile lui concise nu prea încurajează un stil de joc exhibiționist; dar Riggan dezvăluie că atașamentul lui sentimental are cauze anecdotice, pentru că Raymond Carver l-ar fi încurajat printr-un compliment (la beție) când l-a văzut jucând în tinerețe.

Peste toate astea, e jocul lui Michael Keaton, desfășurat cu restricții tehnice extrem de dificile și neînlesnit deloc de asemănarea biografică cu personajul (Keaton spune că rar s-a simțit mai îndepărtat temperamental de un rol). Cum observă Scott Foundas într-un profil al actorului, nu e primul de pe care s-a retras lumina reflectoarelor și primește o nouă șansă să o aducă înapoi. Dar demonstrează mai bine ca alții că e pregătit să strălucească.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More