Cinevara – Manila în zori de zi – Jungla tropicală de asfalt

single-image

În Manila in the Claws of Neon/Maynila: sa mga Kuko ng Liwanag/Manila în zori de zi (r. Lino Brocka, 1975, adaptat după un roman realist social de Edgardo Reyes), orașul e un monstru maiestuos care se hrănește cu sângele celor tineri și nou-sosiți. Julio (Rafael Roco Jr.) ajunge aici să o caute pe Ligaya (Hilda Koronel), o fată din satul lui de care e de mult îndrăgostit – și pe care ar fi cerut-o dacă mama ei n-avea planuri mai mărețe pentru fata ei. Ce s-a ales de aceste planuri, însă, e necunoscut și deloc promițător. Ligaya a dispărut după ce-a fost adusă în oraș, i s-a spus, ca să lucreze într-o fabrică și să studieze. Julio se angajează pe un șantier – plătit prost, trăind mizerabil – cât să stea în Manila s-o găsească, iar toate indiciile sunt sumbre – cum că probabil a ajuns victima traficului de persoane, că a fost luată de un bărbat din locul în care se prostitua. Cum adună informațiile astea și ce îl motivează să suporte viața grea se dezvăluie încet, iar ce vedem frecvent e pânda lui Julio la un colț de stradă circulat, unde speră să observe ceva, să-i apară în față cineva care să-l ducă pe pista bună.

În jurul intrigii melodramatice, însă, Brocka își permite să facă un film despre probleme sociale contemporane: Julio trăiește de pe o zi pe alta, supus la toate trucurile prin care dezvoltatorii imobiliari își țin zilierii supuși și mulțumiți cu remunerație minimă; și vede cu ochii lui precaritatea unora, ascensiunea socială – de regulă pe spinarea celor mai nefericiți – a altora, lipsa de valoare și protecție a celor mai vulnerabili într-un oraș setat pe câștig. Prin niște dispozitive ale narațiunii cinematografice clasice, suntem invitați să stăm în tensiune, să descoperim lucruri și să suferim împreună cu cei doi protagoniști. Totuși, ce se întâmplă în jur ne zguduie la fel de tare – un accident de muncă (regizat în toată violența lui) prin care un moment de neatenție poate costa viața cuiva, un incendiu într-o așezare încropită care-i afectează și pe cei surprinși în locuințe de incendiu, dar și pe cei care nu au la ce se întoarce după.

E totodată clar că orașul mare e un loc al plăcerilor, iar Julio, la 21 de ani, e curtat și să le primească, și să le ofere – hipnotizat de luminile și culorile orașului, acostat de străini care vor să-i vândă companie feminină, recrutat de un băiat nou-cunoscut să fie la rândul lui sex worker pe o plată mai bună ca în construcții. Brocka a fost explicit când își discuta opera că vrea ca filmele lui să fie o critică socială (de altfel, până la moartea lui subită într-un accident, activismul său l-a dus inclusiv la închisoare), dar să fie și simțite, nu doar gândite; cu toate reținerile pentru limitele cinemaului american de consum, Brocka pare că-i admira capacitatea de a-și însufleți spectatorii, o calitate de prețuit și pentru un film care vrea să inspire solidaritate de clasă.

 

 

Capacitatea filmului să agite spiritele e dată atât de subiect, cât și de formă: pe de o parte, progresează aproximativ liniar, cu eforturile lui Julio de a-și regăsi iubita; pe de altă parte, flashback-urile și expozițiunea decalată dinamizează filmul, ne agață de Julio-cel-din-prezentul-instabil în timp ce intensitatea căutării lui ne e treptat explicată. La fel, faptul că Julio e concentrat pe ce-ar putea răsări în vederea lui periferică ne oferă, cu un alibi dramaturgic, o perspectivă panoramică a orașului. N-ar lăuda nimeni Manila în zori pentru cea mai complexă protagonistă (sau cea mai pozitivă reprezentare a persoanelor queer, deși Brocka se va revanșa ulterior; sau cea mai flatantă sinecdocă pentru minoritatea chineză în Filipine), dar e și destul de clar că în primele două treimi din film Ligaya e mai degrabă plot device decât persoană; amintirile cu silueta ei în mișcare pe fundalul insulei însorite sau cu chipul ei încadrat de culorile apusului sunt atât de generice încât dincolo de frumusețea ei nu răzbate nimic s-o individualizeze. Când se reîntâlnesc în oraș, e cu totul alta – iar Koronel își interpretează eroina ca bântuită mai curând decât articulată despre ce-a trăit. Chiar și naivitatea lui Julio – dublată de trăsăturile copilărești și relativa opacitate a chipului actorului – ne încurajează să vedem dincolo de ce îi captează imediat atenția, să suspectăm că poate e prea inocent să observe în jur tot ce e de observat.

Lansat după instaurarea în Filipine a legii marțiale – prin care inclusiv cinemaul era cooptat ca unealtă a puterii –, filmul poate părea aproape inexplicabil de acid. Idealurile morale nu par că se aplică pe nicăieri. Oamenii sunt dispensabili și forțele de ordine sunt incompetente. Cum observă Manohla Dargis, până și matroana nesuferită care o ia de acasă pe Ligaya seamănă cu soția dictatorului. O explicație posibilă e că filmul e subtil plasat nu în prezent, ci în trecutul recent, înaintea legii marțiale. Alta e că, într-un cinema prolific (deși cvasi-ignorat internațional), un film despre iubire loială a trecut neobservat. Sau că Brocka nu era, încă, luat în vizor. Cert e că și după schimbarea de regim care scade inevitabil valoarea disidenței, Manila în zori tot merită văzut – ca film politic modernist, lucrat până la cele mai mici detalii, arătând o lume (aproape orice lume) în care puterea capitalistă și bazele precare ale societății compun un amestec exploziv.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More