Cele mai bune filme non-ficționale ale deceniului

După publicarea topului cu cele mai bune filme de ficțiune ale deceniului, revenim aici cu un top al celor mai bune filme românești non-ficționale lansate în perioada 2010-2019. De ce am ales termenul de non-ficțiune, în detrimentul celui de film documentar? După cum reiese din titlurile de mai jos, avem de-a face cu o paletă largă de filme care propun diverse moduri de interacțiune cu realitatea, dincolo de paradigmele obișnuite ale filmului documentar, cât și filme care apelează la resorturile acestuia. Așadar, am dorit să creăm un spațiu care să fie incluziv, care să subsume și filme a căror formalitate tinde spre discursuri formale mai puțin narative și relativ experimentale, precum found footage – un gen care a înflorit atât în cinematografia mondială, cât și în cea autohtonă pe durata deceniului.

Acest top a fost realizat într-o colaborare între Acoperișul de Sticlă și FILM MENU, fiind rezultatul muncii noastre pentru stabilirea unui canon orientativ.. (Faceți click pe săgețelele din dreptul titlurilor pentru a citi textele care acompaniază fiecare secțiune.)

Metodologie; erata

Pentru realizarea acestui top, au fost invitați cca. 50 de critici, curatori și profesori de cinema de cetățenie română, din care au răspuns 22. Participanților la acest chestionar li s-a cerut o listă cu cele mai bune 10 filme lansate în perioada 2010-2019, fiind rugați să ordoneze listele în mod ierarhic, conform preferințelor. (Topurile individuale sunt anonime și nu reflectă neapărat rezultatele finale ale numărătorii.) Au fost numărate atât numărul de mențiuni simple ale filmelor pentru a stabili procentul de critici care au votat un film particular, dar și mențiuni cumulative, unde poziția în topul individual era folosit drept indice pentru un punctaj competitiv, invers proporțional (ex. locul 1 = 10 pct., locul 2 = 9 pct. ș.a.m.d.). Considerând natura datelor, am considerat că nu a fost necesar să departajăm rezultatele prin metoda Condorcet.

Erată: Un număr total de 37 de filme distincte au fost nominalizate în listele criticilor. Trebuie menționat că doi dintre votanți au nominalizat filmele de non-ficțiune Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, de Andrei Ujică și Crulic, de Anca Damian în topurile lor de ficțiune; punctajele aferente au fost adăugate în calculele pentru lista de față. Totodată, trebuie menționat că filmul Colectiv (r. Alexander Nanau, 2019) a fost votat în 2 topuri – însă, la momentul publicării, acesta nu a fost lansat în sălile din România.

Criticii, curatorii și profesorii participanți

În ordine alfabetică:

Bogdan Balla, Iulia Blaga, Călin Boto, Liri Chapelan, Andreea Chiper, Flavia Dima, Raluca Durbacă, Mihai Fulger, Oana Ghera, Andrei Gorzo, Ion Indolean, Cristi Luca, Ionuț Mareș, Cătălin Mesaru, Victor Morozov, Georgiana Mușat, Cătălin Olaru, Andreea Pătru, Paul Petrache, Diana Smeu, Radu Toderici, Andrei Tănăsescu.

The runners up: #11-#15

Atât pentru că aceste câteva filme au fost aproape de a ajunge în topul final, cât și datorită faptului că acestea au fost intens dezbătute în sfera critică, am considerat că următoarele titluri ar trebui menționate în preambulul topului propriu-zis:

#15: Doar o răsuflare (2016), de Monica Lăzurean-Gorgan
# 14: Lumea în pătrățele / Turn Off the Lights (2011), de Ivana Mladenovic
#13: Școala noastră (2011), de Mona Nicoară și Miruna Coca-Cozma
#12: Kapitalism: Rețeta noastră secretă (2010), de Alexandru Solomon
#11: Procesul (2017), de Claudiu Mitcu și Ileana Bârsan

#10: Distanța dintre mine și mine (2018), de Mona Nicoară și Dana Bunescu

de Diana Smeu

Distanța dintre mine și mine revendică o personalitate unică în literatura română: pe poeta Nina Cassian, a cărei moștenire culturală și umană devine subiectul de interes pentru cele două regizoare, Mona Nicoară și Dana Bunescu. Documentarul urmărește istoria personală a Ninei, a interferențelor sale cu ideile socialiste și cu societatea comunistă de mai târziu, a apariților sale publice preluate din diverse arhive (dintre care cea mai memorabilă rămâne interviul televizat în care poeta atacă comentariile misogine ale unui reporter legate de stilul feminin în literarură). La toate acestea se adaugă și interviurile contemporane cu Nina, în ultimii săi ani de viață, în New York.

Filmul românesc a discutat, de-a lungul timpului, prea puțin despre experiențele feminine, iar Distanța dintre mine și mine a venit cu o forță recuperatorie fascinantă. Conservând o viață întreagă trăită în poezie, filmul are o sensibilitate extravagantă, deopotrivă datorită forței carismatice a Ninei, dar și a montajului materialelor video care îi compun portretul său și al lumii în care a trăit din plin. Important este de precizat că apariția filmului a declanșat în presa națională un val impresionant de materiale dedicate vieții și artei poetei, ceea ce susține atât puterea Ninei de a transfigura timpul, dar și a cinemaului de a inspira.


#9: Timebox (2018), de Nora Agapi

de Irina Trocan

Când Ioan-Matei Agapi, fotograf și cameraman de-o viață, e somat de Primăria Iași să-și evacueze apartamentul în care-și ține întreaga arhivă audiovizuală, refuză să se mute pentru că munca lui, care include și niște decenii bune din istoria națională, nu e ceva ușor să declutter. Fiica lui, Nora, realizează acest documentar ce urmărește etapele conflictului cu autoritățile & încăpățânarea bărbatului să restrângă sau să arunce orice (inclusiv obiecte de prin casă), un parcurs extenuant din care întrezărim ceva eroic și, mai mult ca sigur, o părticică patologică în tendința lui de a tot acumula (pe de altă parte, nu e ca și cum arhivarea digitală la o calitate decentă exista de mult). Un film înduioșător ca toate documentarele plasate în familie & relevant pentru discuții despre memorie și arhivare într-o țară în care nimănui nu-i pasă de nimic mai vechi de treizeci de ani, Timebox este atât portretul drăgăstos-amuzat pe care și l-ar dori în secret fiecare packrat, cât și o critică subtilă, dar fermă, a indiferenței noastre — față de oameni vulnerabili social, față de imagini pe care ne-am putea dori în viitor să le avem ca amintire, doar că de regulă nu vedem venind momentul.

#8: Țara moartă (2017), de Radu Jude

de Călin Boto

Binomul documentar-ficțiune pare un lucru desuet pentru cinemaul lui Radu Jude, dacă nu chiar simplist. E mult documentar în ficțiunile lui, cum e și multă ficțiune (mai precis performativitate) în fotografiile din anii treizeci și patruzeci din arhiva Costică Acsinte, sursa vizuală principală a filmului Țara moartă (2016), singurul documentar de lungmetraj pe care regizorul l-a semnat până acum. Odată cu Țara moartă, un eseu cinematografic versatil format doar din fotografii acompaniate de note diaristice în fundalul sonor, merită observată flexibilitatea cu care agenda estetică a lui Jude o servește pe cea politică și vice-versa, într-o interdependență ce se arată ireconciliabilă.


#7: Ouăle lui Tarzan (2017), de Alexandru Solomon

de Irina Trocan

Abhazia e aproape și departe: pe alt mal al Mării Negre, un stat nerecunoscut și est-european până-n măduva oaselor, ceremonios și cumva blocat în trecut. Ouăle lui Tarzan se învârte concentric în jurul unui institut abhaz de primatologie, locul unor experimente pe animale, izvorul unor legende urbane despre sovietici (conform cărora scopul înființării lui e crearea unui hibrid om-maimuță care să fie subiectul sovietic perfect, puternic și umil) și un punct de stație excelent pentru ierarhii tipic estice (între cei mai tineri și cei mai vârstnici angajați e diferență de vârstă de vreo jumătate de secol, cu tot cu diferența brutală de statut pe care o implică). Ieșind din mediul profesional, una dintre angajate ia în parc și acasă o primată de la institut care are mai multă nevoie de îngrijire, într-un fel tot foarte recognoscibil pentru români. Tarzan e unul dintre ralele documentare ale lui Alexandru Solomon plasate în afara țării, deși cele mai sugestive părți par dintr-o Românie doar un pic mai verde.


#6: Al doilea joc (2013), de Corneliu Porumboiu

de Georgiana Mușat

Care e experimentul de fapt în Al doilea joc? Faptul că Porumboiu se angaja într-un pariu necâștigător – necâștigător prin faptul că atât subiectul (un meci de fotbal dintre Steaua și Dinamo pre-1989, deci o partidă încărcată politic), cât și noutatea (din off se aude conversația dintre Porumboiu-fiul și Porumboiu-tatăl, arbitrul meciului respectiv) erau oarecum laxe? Cu toate că Porumboiu deturnează de la subiect deseori, Al doilea joc nu e un experiment de dragul experimentului, cum nici Deep Play al lui Harun Farocki nu era – e limpede că un astfel de film e o bucată de cinematografie. Atât filmul lui Farocki, cât și al lui Porumboiu sunt pline de mici reward-uri pe care orice spectator le primește – indiferent dacă a văzut sau nu meciul în prealabil. Totodată, deși aportul lui Porumboiu e doar pe partea audio, comentarea unei astfel de bucăți TV, într-o Românie post-2000, e încărcată by default de tensiuni și disensiuni între generații, între lumea veche și lumea nouă, dar și între felul în care fotbalul poate fi privit în prezent. E aproape atașant felul în care Corneliu Porumboiu e dădăcit de tatăl lui. Când copilul emite o părere un pic prea extravagantă, tatăl i-o retează elegant și trece mai departe.


#5: Crulic (2011), de Anca Damian

De Liri Chapelan

Despre Crulic se discută cel mai adesea din două perspective, definite de sfera culturală din care provine discursul. La momentul apariției filmului, criticii occidentali s-au concentrat pe natura șocantă și legitim politizabilă a cazului lui Claudiu Crulic, românul de 33 de ani acuzat de furt în Polonia și mort în închisoare în urma unei greve a foamei. Povestea lui, puțin mediatizată la nivel internațional, a căpătat prin filmul Ancăi Damian o calitate arhetipală: cum majoritatea eforturilor lui Vlad Ivanov de a-și individualiza personajul prin dicție și turnuri de frază caracteristice trec neobservate de către publicul străin, Crulic devine ușor reprezentantul tuturor est-europenilor care fuseseră ascunși în mod convenabil de cortina de fier și care, după căderea acesteia, au plecat masiv spre vest în căutarea unui tărâm al abundenței care s-a dovedit prea mic pentru a-i cuprinde pe toți. În România, accentul a căzut mai ales pe curajul Ancăi Damian de a se aventura într-un gen cinematografic rămas în mare parte nedefrișat de la moartea lui Ion Popescu Gopo. Succesul festivalier al lui Crulic a încurajat-o pe cineastă să continue în aceeași direcție cu Muntele magic în 2015 și cu Călătoria fantastică a Maronei în 2019. La aproape un deceniu de la premieră, Crulic rămâne, deci, o bornă în animația românească, îmbinând stiluri și tehnici grafice variate; mai mult decât atât, prin însăși eticheta de documentar animat, pune în discuție concepția tradițională asociată ambelor genuri. Și cu toate că nu este un film care să incite la acțiune politică directă, reușește să lanseze un apel persuasiv la toleranță.


#4: După revoluție (2010), de Laurențiu Calciu

de Flavia Dima

Perioada dintre Revoluția Română și primele alegeri libere & întâia Mineradă apare mereu drept o straine perioadă crepusculară în istoria modernă a statului nostru – îmbărligată și încâlcită rău, difuză și confuză. Filmul-document al lui Laurențiu Calciu, deși este lansat la douăzeci de ani distanță de la evenimentele pe care le înfățișează (ce oferă totuși o oarecare claritate), nu încearcă însă să dezlâneze sistematic ițele încurcate ale acelor zile, ci se aruncă direct în vria mulțimilor polifonice ce se adunau pe străzile Bucureștiului, asupra cărora încă planează spectrul violențelor Revoluției, surprinzând într-o manieră observațională dezbaterile și neliniștile celor tabelor politice principale ale epocii: FSN-iștii, liberalii și țărăniștii; fără însă a se situa de vreo parte grație abordării estetice.

Intitulat sobru, După revoluție este un titlu ce trimite nu doar spre un timp specific, ci intuiește și spre imaginea haosului generalizat ce se instalează după căderea unui regim, în timp ce societatea încearcă să se (re)coaguleze în jurul unor structuri și valori: unele noi, altele vechi, după cum stau dovadă seriile de chipuri acum bine-cunoscute ale animalelor politice pe care le vedem în film, ce atunci abia începeau să se arate pe scena politică. Prin excelență un film despre agora și spațiul public, acesta a influențat decisiv o serie de documentare despre proaspetele valuri de proteste ale deceniului 2010-2020, printre care București, unde ești? (2013, Vlad Petri) și Portavoce (2018, Ruxandra Gubernat).


#3: Fotbal infinit (2018), de Corneliu Porumboiu

de Flavia Dima

Transpusă în film, utopia fotbalistică pe care o imaginează Laurențiu Ginghină (funcționar la Primăria Vaslui, prieten de familie cu Corneliu Porumboiu), în care regulile jocului sunt rescrise dur pentru a elibera și fluidiza mișcarea balonului, este mai puțin despre libertatea mingii, în sine, cât despre libertatea spiritului de a imagina lucruri cu mult dincolo de realitatea empirică și de constrângerile sale. A doua parte a unui diptic documentaristic început cu Al doilea joc, Fotbal infinit este jumătatea lumească și jovială a acestuia, în care Porumboiu apelează la un registru tip cine-verite, înregistrând realitatea pură în timp ce-și admite totuși rolul în economia acesteia. Între explicațiile adesea ilariante, aproape suprarealiste ale lui Ginghină (un punct contencios este decizia sa de a trasa un teren octogonal în noua configurație de joc) și alte episoade incidentale ce sparg limite (printre care unul cu tatăl protagonistului, care aduce fotografii de nuntă în care este și Porumboiu și ulterior analizează poetic o pictură absolut hidoasă), atmosfera Vasluiului natal apasă greu și gri ca întotdeauna, însă nu suficient cât să-și suprime locuitorii. Totodată, este unul dintre documentarele deceniului care au avut și un impact efectiv în realitate – între timp, multiple festivaluri au prilejuit jocuri de fotbal care probează realmente regulile lui Ginghină.

Notabil este finalul filmului, care se înche cu un cadru-secvență splendid, care recontexualizează întreaga acțiune a filmului: peste imaginile în ralanti ale șoselei care duce către Vaslui, Ginghină despre traducerea imperfectă unui verset din Biblie (un aforims legat de iubirea lui Dumnezeu) și despre efectele pe termen lung ale acesteia în religia creștină; făcând un clin către laitmotivele sale majore, limbajul și semantica, Porumboiu operează una dintre cele mai magistrale schimbări bruște de registru din cinemaul acestui deceniu, dinspre un citadin anost și amuzant spre transcendență pură.

#2: Toto și surorile lui (2014), de Alexander Nanau

de Călin Boto

O revizitare în 2019 a Toto și surorile lui, filmul care l-a propulsat pe Alexander Nanau în primele rânduri ale documentariștilor autohtoni în prima jumătate a anilor 2010, ridică în primul și-n primul rând o întrebare colaterală – unde sunt cineaștii care să ofere reprezentări radicale ale comunității rome în cinemaul documentar? Căci asta s-a întâmplat deja în cinemaul ficțional odată cu Soldații. Poveste din Ferentari, și se întâmplă în teatru de câțiva ani.

Sigur, asta nu schimbă cu nimic ce e filmul lui Nanau, anume un vârf de lance al cinemaului documentar, iar umanismul său e pe cât de cuminte, pe atât de solid. Regizorul urmărește încercările a trei copii (micuțul Toto și surorile lui adolescente Andreea și Ana) de a ieși din cercurile vicioase în care e învârtită familia lor. În ciuda unei premise standard – o familie romă monoparentală care e constant pusă la încercare de sărăcie, xenofobie și dependență de droguri –, copiii acestei familii par să se afle la o intersecție de bunăvoință și interes oferite de diferite instituții, oficiale sau alternative, plus privilegiul de a deveni subiectul unui documentar. Simplul fapt că prezența lui Nanau și a camerei sale de filmat oferă privilegii deja pune sub semnul întrebării ce mai exact se observă în documentarul ăsta – viața de zi cu zi a acestor copii sau viața lor din ziua în care s-a tras primul cadru cu ei și totul s-a schimbat? Se prea poate ca Toto și surorile lui să vorbească acum mai obiectiv despre dinamica dintre cinemaul românesc al ultimului deceniu și comunitatea romă decât încerca atunci să o facă despre subiecții lui.

#1: Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (2010), de Andrei Ujică

de Andreea Chiper

După sute de ore de material vizionat și demoni exorcizați din pelicula păstrată la ANF, pariul lui Andrei Ujică și al Danei Bunescu s-a concretizat într-un film care trasează o întoarcere imaginară a lui Ceaușescu în capitolele și subcapitolele președenției sale. Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu este unul din momentele esențiale ale documentarului românesc din ultimii ani, mai întâi prin reciclarea valorică a imaginilor de arhivă, și apoi pentru că e un foarte fin studiu critic despre epoca ceaușistă. Este un turbion în care se perindă destule vedete ale Istoriei (tradiționalistul de Gaulle, rebelul Dubček, Alteța Sa Regală Regina Marii Britanii etc.) și un puzzle prin care se mai salvează filmele de propagandă, traduse ironic.

Nu atât atestat istoric, cât ludic și critic, Autobiografia e, poate, un pseudo-documentar despre acele vremuri, așa cum le-a văzut Nicolae Ceaușescu în decembrie ’89 (dictatorul ca spectator al propriei vieți) și cum le văd astăzi Ujică și monteuza lui. Până la urmă, istoria poate să-și genereze propriile ficțiuni.

2 comments

Kato Csilla says:

Asteptand August, Pacatoasa Teodora, Outside??

Flavia Dima says:

Salut, Kato! Aceste filme s-au regasit intre alegerile totale ale criticilor, insa nu au avut suficiente nominalizari incat sa ajunga in topul final.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like