Berlinale 2022: Les passagers de la nuit – Radio, regăsiri, Rohmer

single-image

Mi-e imposibil să nu mă raportez la Les passagers de la nuit (2022, Mikhaël Hers) altfel decât printr-o prismă personală, dacă nu chiar autobiografică, și să nu admit că am plâns puțin în sală. Filmul lui Hers e, înainte de toate, un film despre radio și familie, iar eu sunt fiica unui om de radio – întâmplător de filiație franceză. Am crescut, așadar, cu radioul ca un lucru magic, ca o parte esențială din viața mea, care se întrepătrunde cu amintirile mele despre mine și despre cei din jur. A asculta la radio vine pentru mine ca un gest încărcat cu o alinare profundă, așa cum pare să vină în film și pentru Elisabeth (Charlotte Gainsbourg într-unul dintre cele mai delicate roluri ale sale), o mamă recent divortață, a cărei singurătate îi e consolată de o emisiune de noapte târzie. Concentrându-se pe momente domestice ale unei familii pariziene la începutul anilor ‘80, Hers împletește nostalgic acest farmec al radioului cu cel al unui trecut recent și dă naștere unui film peste care domnește familiaritatea – o familiaritate percepută atât ca o sumă de amintiri esențiale alături de apropiați, cât și ca acea conexiune pe care o simțim, din când în când, mistic și inexplicabil, cu oameni pe care de-abia i-am întâlnit.

Hers nu e preocupat de eroii zgomotoși, volitivi, etern învingători și excepționali pe care cinemaul adesea insistă să-i pună în față, ci se apleacă asupra emoției, când senină, când sfâșietoare, și asupra vulnerabilităților. Pasagerii nopții sunt, de fapt, aceste voci timorate pe care Vanda Dorval (Emmanuelle Beart, superbă ca întotdeauna, într-un mix absolut fascinant de intransigență și căldură) le îndeamnă din studio să povestească despre viețile lor, despre copilăriile lor, despre durerile lor. La rândul său, Elisabeth e mai degrabă firavă, vorbește încet și dulce, admite că, părăsită de soț, îi e greu și nu prea știe cum ar putea să își găsească un loc de muncă. Sensibilitatea și sentimentele sunt, așadar, forțele motrice din schema filmului lui Hers – o scrisoare plină de onestitate pe care Elisabeth o trimite Vandei farmecă prin candoarea sa și îi aduce o slujbă la radio. E vorba despre o slujbă minoră, de a răspunde ascultătorilor la telefoane înainte de a intra în direct, dar care o împlinește pe Elisabeth.

Les passagers pune mare preț pe simplitate, iar regizorul își construiește filmul din poezia și grația inerentă a unor mici momente și discuții cotidiene pe care Elisabeth le petrece de-a lungul mai multor ani în microcosmosul apartamentului său, alături de fiica și de fiul său – de la micul dejun, la mici apostrofări de mamă-ngrijorată, la momentele definitorii ale plecării de-acasă. Lor li se alătură Talulah (Noée Abita), o tânără fată care rătăcește de colo-colo și pe care Elisabeth decide, mămește, să o salveze, măcar temporar. Talulah lasă familiei o amprentă emoțională puternică, în spiritul în care Hers pare să sugereze, sentimentalist, că suntem, într-adevăr, suma întâlnirilor noastre cu ceilalți, iar că inclusiv oamenii care trec pasager prin viețile noastre pot lăsa impresii pe care nu le vom putea uita niciodată. Frumusețea simplă a acestor momente parcă îndeamnă să reflectăm noi înșine asupra tuturor experiențelor la care ținem, să le rememorăm dulce, indiferent de cât de copilăroase ar fi, așa cum demonstrează o scenă de o inocență sublimă, în care familia dansează împreună pe Si tu n’existais pas – auzit la radio. Oricât de sentimental ar părea un astfel de moment cu Joe Dassin, Hers reușește să revendice o puritate și o căldură ale acelor core memories, cum se spune, ale acelor amintiri inestimabile din istoria noastră personală. În sine, exact asta pare Les passagers să facă, să conserve mici bucurii ale vieții de zi cu zi, lucruri perfect naturale și aparent lipsite de însemnătate sau de grandoare, dar la care memoria noastră afectivă revine uneori, când ne gândim la „acele vremuri mai simple”.

Filmul e în egală măsură un omagiu pe mai mulți ani adus Parisului în deceniul al nouălea, o schiță a unei Franțe a lui Mitterand în plină efervescență de început. E un omagiu al unui spirit, de la oamenii orașului, la arhitectura sa, așa cum ne izbește plastic imaginea blocului lui Elisabeth. Pe cât, pe fondul multor priviri recente care fetișișează niște estetici retro, un astfel de demers ar fi putut fi îmbibat într-un nostalgism ieftin și gratuit, pe atât Hers reușește să găsească o formulă nuanțată în care să își zugrăvească trecutul. Regizorul îmbină cu o naturalețe elegantă o serie de materiale de arhivă (sau materiale cel puțin făcute să pară așa) care țintesc să zugrăvească o atmosferă autentică a epocii – spiritul străzii, am putea spune -, sigur, poate incomplet, dar suficient cât să facă apel la un public care e capabil să pună de la sine propriile experiențe din perioadă. Aceste intervenții de arhivă din limbajul vizual al lui Hers, care par mai degrabă fragmente video, potențează niște complexități istețe, în sensul în care par să se subscrie într-o direcție mai largă în care cinemaul recent s-a tot preocupat de audiovizual ca un depozitar al istoriei personale. De altfel, adăugând discursului despre radio care se strecoară prin film, asta par să și confirme aceste fragmente de arhivă: că de la sfârșitul secolului trecut, dacă nu chiar mai de dinainte, media a devenit o parte esențială a vieții noastre și a autoreprezentării ei.

În această privire către trecut Hers insearză și niște accente de cinefilie (aș bănui chiar autobiografice pentru regizor), într-un alt omagiu, de această dată către Eric Rohmer, nu numai într-un sens stilistic, ci și într-unul direct. O secvență din Les nuits de la pleine lune văzută în cinema devine subiectul unei întregi obsesii, în care Talulah e profund marcată de Pascale Ogier. În sine, elogiul pare a fi făcut și către Ogier însăși, pe care Hers pare să o celebreze nu numai prin această găselniță narativă, ci chiar prin personajul Talulei, care pare să dispună de aceeași voce dulce și de aceeași candoare promițătoare a lui Pascale Ogier. Omagiul către Rohmer e binevenit, nu doar pentru că îi împărtășesc regizorului această admirație tristă față de Ogier, ci pentru că m-aș încumeta să zic (sau măcar să sper) că poate Hers caută să-l și urmeze pe Rohmer în modul în care își valorifică frumusețea lucrurilor mărunte.

Poate per total pe ici pe colo un pic prea dulceag pentru cât suntem uneori pregătiți să ne permitem din postura de critici, Les passagers de la nuit e un film de o delicatețe rară, a cărei miză ultimă e compasiunea în cele mai pure forme ale sale. Am ieșit din sală de la Berlinale cu o inimă ușoară, așa cum cred că și Mikhaël Hers și-a dorit. E un lucru tare bizar când un film face atât de mult apel, accidental sau nu, la niște experiențe personale, la viața ta reală, dar, în fond, nu-i asta una dintre minunile cinemaului? Să te regăsești? Dacă vorbim despre vremuri când lumea ni se părea mai simplă (doar ni se părea) și despre acele momente pe care le auto-iconizăm din viețile noastre, pe mine una mă va lega de Les passagers o coincidență plină de căldură: același pod de lângă clădirea Radio France pe care se plimbă Charlotte Gainsbourg e podul pe care l-am văzut de atâtea ori filmat de tata pe casete, ce-i drept în anii ‘90, nu ‘80 – o imagine pe care am venerat-o toată copilăria mea ca un „acolo” special și fermecător.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

You may like

In the news
Load More