Kill it and Leave this Town, primul lungmetraj al polonezului Mariusz Wilczyński, care a avut premiera internațională la Berlinale și premiera românească la Anim’est, exemplifică în mod remarcabil statutul aparte pe care îl ocupă animația – și mai presus de toate animația independentă, am putea spune chiar artizanală – în peisajul cinematografic actual. Dacă generalizarea tehnicilor digitale și proliferarea camerelor și-a îndeplinit promisiunea de a democratiza captarea și difuzarea de imagini, democratizarea industriei cinemaului per se mai are de așteptat. Nu doar din cauza faptului că difuzarea optimă a unui conținut audiovizual în sălile de cinema implică standarde tehnice care încă sunt greu de atins (mai ales pentru că sunt multiforme: într-adevăr, Tangerine al lui Sean Baker a fost filmat cu iPhone-uri – și cu un Steadycam, și cu un set de obiective anamorfice aflate în fază de prototip, pentru a reda întregul tablou – dar sunetul a fost înregistrat cu aparatură profesională), ci și deoarece industria ar acționa în propria-și defavoare dacă nu ar face tot ce îi stă în putință să-și mențină statutul de domeniu de specialitate, în care pot pătrunde doar inițiații. Animația în schimb, poate datorită porozității frontierelor ce o separă de artele plastice de pildă, abundă în figuri de artiști autodidacți, indisciplinați și marginali, care crează în autarhie – în tradiția pictorului sau poetului romantic, care se aflau în interstițiul dintre marea perioadă a mecenatului seniorial sau clerical și introducerea pe piață a operei de artă ca un bun ca oricare altul.

Filmul lui Mariusz Wilczyński urmărește două alter-ego-uri ale regizorului, la vârsta copilăriei și la vârsta adultă: existențele lor se desfășoară și uneori se intersectează pe străzile și în împrejurimile unui Łódź populat de viziuni delirante, unde conviețuiesc morții și vii, și animalele și oamenii. După propriile-i spuse, Wilczyński a lucrat la Kill it… timp de mai bine de paisprezece ani, dintre care în primii patru a lucrat absolut singur, iar în următorii zece a colaborat cu câteva persoane de încredere – întâi cu monterul Jarek Barzan și cu inginerul de sunet Franek Kozłowski, și apoi cu câteva nume mari ale teatrului și filmului polonez și cu o echipă restrânsă de animatori. Acest proces laborios nu suscită însă în cazul animației curiozitatea pe care a stârnit-o o producție precum Boyhood – și implicit un orizont de așteptări pe care filmul lui Linklater nu le-a putut îndeplini decât parțial – din cel puțin două motive. Întâi de toate, deoarece trecerea timpului nu se reflectă automat în materia filmului de animație, precum o face pe chipurile și trupurile actorilor – poate fi deci la o adică imperceptibilă, dacă nu este explicit menționată de artiștii înșiși. Ceea ce ne aduce la cel de-al doilea motiv, și anume faptul că acest aspect beneficiază de mai puțină publicitate în cazul animației decât în cel al filmului live action, fiind mai rar considerat drept un argument comercial de sine stătător.

Dincolo de aceste considerații, este Kill it and Leave This Town opera monumentală pe care o poate aștepta spectatorul căruia îi ajung la cunoștință circumstanțele deosebite ale producției ei? Răspunsul variază în funcție de decizia de a privilegia ori dimensiunea publică, ori cea intimă a demersului lui Wilczyński. Căci filmul le conține în mod limpede pe ambele: pe de-o parte, este o redare expresionistă, care frizează grotescul, a Poloniei comuniste și, prin extensie, a oricărui oraș industrial, înecat în ceață și apăsat de o atmosferă generală de sărăcie și frică larvată, din blocul de Est. Pe cealaltă parte, este un slalom haotic printre amintirile din copilărie și regretele vârstei adulte ale autorului, printre referințe obscure, personale sau cel mult locale (Wilczyński relatând în mai multe interviuri că s-a îndoit până la capăt dacă filmul va putea fi înțeles corespunzător de către publicul din afara Poloniei și chiar din afara Łódź-ului). În ciuda unei posibile sărăciri a sensului, faptul că Wilczyński își ancorează filmul într-un spațiu-timp istoric și afectiv precis se dovedește a fi una dintre marile calități ale acestuia. În primele câteva minute, înainte ca narațiunea să basculeze în absurd, spectatorului i se servește o mostră excelentă a cum ar putea arăta un filon social, realist și necruțător al cinema-ului de animație, dacă acesta nu s-ar lăsa cel mai adesea antrenat într-o supralicitare estetică pe care prea mulți o consideră a fi specificitatea mediului. Cu toate că stilul grafic nu vădește nicio ambiție de a imita realitatea în dimensiunea ei perceptuală, secvențele introductive ale filmului ating o anumită perfecțiune a sinecdocei ce se înrudește cu realismul minimalist (sau mizerabilist, din perspectiva unora) al NCR-ului. Senzația pe care o generează restul filmului este probabil cea pe care ar resimți-o un privitor care ar vedea apărând în Moartea domnului Lăzărescu o pisică antropomorfă care profețește apocalipsa, pești care ies din tavan și un cap tăiat care bolborosește enigme: în primul rând derută, și apoi, de ce nu, jubilare.

Și într-adevăr, filmul lui Mariusz Wilczyński este fascinant într-un fel deranjant, așa cum poate fi studierea unor gravuri medievale reprezentând infernul, cu alaiul lui de încrucișări monstruoase între oameni și animale, perversiuni și torturi aplicate unor păcătoși cu expresii placide sau stupefiate (pentru o variațiune pe aceeași temă, a se vedea Le Jardin des Délices de Jérôme Bosch, al lui Jean Eustache). Se pot aduce anumite critici cu privire la originalitatea acestor viziuni ubuești; totuși, acolo unde excelează Kill it… e în juxtapunerea acestora cu episoade de violență cotidiană, de la maltratarea unui copil de către mama lui într-un tramvai la coaserea unui cadavru într-o morgă. Cele dintâi ajung în mod paradoxal să reprezinte un refugiu pentru spectator pe parcursul vizionării, căci ele pot fi încadrate cu certitudine în categoria „rod al imaginației autorului” – în timp ce celelalte au iz de traumă personală profundă.