Opera lui Roberto Minervini este un produs al valului de hibridizări din ce în ce mai laxe dintre documentar și ficțiune, în care amplele interogații teoretice legate de etica ștergerii granițelor dintre aceste genuri pălește în fața urgenței de a denunța sub o formă percutantă o situație socială sau geo-politică intolerabilă. Se spune că marginalii sunt subiecții de predilecție ai cineastului de origine italiană, dar Minervini iese în evidență tocmai prin faptul că refuză marginile trasate de societate, dar nici nu dorește să fixeze altele noi: el doar observă cum oamenii se zbat să nu fie reduși la locul pe care îl ocupă în ierarhia socială.

Am avut ocazia să-l intervievez la American Independent Film Festival, unde ultimele două filme ale sale – The Other Side (2015) și What You Gonna Do When the World’s on Fire? (2018) – au fost prezentate în premieră în România.

V-aș ruga să descrieți metoda dvs. de lucru pentru cititorii noștri care nu sunt familiarizați cu aceasta și să îi retrasați evoluția de la The Passage – lungmetrajul dvs. de debut – la cel mai recent film al dvs., What You Gonna Do When the World’s on Fire?

Am să încep cu a doua parte a întrebării: evoluția demersului meu a fost drastică, dar acest lucru se explică prin faptul că demersul meu este de natură experimentală, nu vine din cărți. Este ceva ce perfecționez în timp ce lucrez, mă ajustez oamenilor cu care lucrez. Pentru The Passage, fiind primul meu film și prima mea incursiune în sudul Statelor Unite, am scris un outline, am scris un scenariu, ceva cu un început și un sfârșit. Dar în timpul filmărilor, m-am rătăcit în poveste, mi-am pierdut controlul asupra ceea ce scrisesem, deoarece oamenii pe care îi întâlneam mă conduceau pe alte căi. Așa că am aruncat outline-ul și i-am urmat pe acei oameni, fără să uit, însă, de începutul și sfârșitul pe care mi le propusesem. Când am început să lucrez, țineam neapărat ca filmele mele să aibă un început și un sfârșit, nu voiam să risc să nu pot să-mi structurez proiectul, dar am învins această frică. Începând cu cel de-al treilea film al meu – dintre cele cinci pe care le-am făcut până acum -, nu am mai scris nimic. Acum mă bazez pe procesul prin care mă rătăcesc în timpul filmărilor fără să știu unde va începe filmul meu și care va fi direcția acestuia. Și am realizat că etapa de scriere are loc la montaj. Și așa lucrez acum, fără un început clar, încep pur și simplu să filmez și să urmăresc viețile oamenilor, renunț la control, nu îmi mai iau notițe, așa că dintr-un proces cerebral devine un act perceptiv, emoțional.

În ce fel implicați subiecții în procesul creativ?

Durează ani de zile să cunoști un om. Eu nu lucrez cu oameni despre care vreau să fac un film, lucrez cu oameni pe care doresc să-i cunosc îndeaproape dincolo de film, înainte și după film. Am menținut relația cu toți oamenii care apar în filmele mele. Întotdeauna trebuie să mă atragă ceva dintr-o perspectivă umană, sau politică, sau artistică. Metoda mea de lucru cu ei este prin crearea intimității, stabilirea unei relații în primul rând umană: petrecând timp împreună, ieșind cu ei timp de luni și luni. Și aceste lucruri le fac dinainte de a avea o idee clară asupra filmului pe care intenționez să-l fac. De altminteri, nu-mi aleg personajele până nu încep să filmez. Întâlnesc oameni, mă atașez de ei, încep să îi filmez, mă consult cu ei cu privire la ce am putea face, dar câteodată ajung să filmez alte personaje. În ultimele mele trei filme, am început să filmez pe cineva și apoi acea persoană fie a dispărut cu totul din filmul final, fie a devenit un personaj secundar, deoarece, în timpul filmărilor, m-am concentrat instinctiv asupra altcuiva.

Nu știu dacă citiți recenziile filmelor dvs., dar criticii spun constant că amestecați documentarul și ficțiunea. Îmi puteți spune care este partea ficțională a procesului dumneavoastră.? Sunt unele secvențe mizanscenate?

Da, citesc recenziile și în primele luni de viață ale unui film le citesc chiar obsesiv și mi le aduc aminte ani întregi. Uneori surprind un critic vorbindu-i de lucruri pe care le-a scris cu câțiva ani în urmă. Și știu că a fost o polemică în jurul documentarului și ficțiunii, dar eu nu-mi pun niciodată această întrebare. Nu relativizez această problematică, este o problematică importantă cu anumite implicații etice. Filmele mele nu au scenariu, dar în funcție de cât de amplu a fost procesul de rescriere de după filmări, hotărăsc dacă să mă trec pe generic ca scenarist sau nu. Nu-mi aduc aminte dacă la ultimul meu film sunt trecut astfel pe generic, poate că nu. Și în ce privește abordarea mea, ea pornește de la oamenii pe care îi observ, deci procesul de observare este în centrul activității mele de cineast. Dar procesul de montaj este de asemenea crucial, pentru că atunci rescriem, luăm bucăți de povești și compunem ca și când am scrie un roman. Deci cum aș putea să-mi caracterizez filmele? Eu zic tot timpul despre ele că vorbesc limba cinemaului, adică sunt ficțiuni, dar materialul brut este observațional. Așa că nici nu mă asociez cu tehnicile tradiționale de documentar, dar nici nu îmi consider opera ca fiind ficțiune.

Deci nu considerați că falsificați realitatea prin ceea ce faceți?

Nu cred. Abordarea mea este, bineînțeles, foarte subiectivă, este o încercare de a reda o experiență între mine și personaje care a durat câțiva ani. Filmele mele nu spun neapărat o poveste, nu sunt documente politice sau etnografice, sunt pur și simplu o încercare de a recrea o experiență profund personală, profund subiectivă. Și sunt cu totul transparente în privința aceasta: prezența mea în calitate de observator este foarte clară și de aceea filmele mele sunt atât de intime, pentru că sunt experiența mea directă într-un context dat și nu mă feresc să spun adevărul. A falsifica realitatea – nici nu știu în ce ar consta și care ar fi scopul unui astfel de demers. Filmele mele sunt experiențe directe cu oameni care îmi deschid niște uși către viețile lor. Și sunt foarte implicați în toate etapele, chiar și în timpul montajului, nu din motive de transparență, ci fiindcă eu am nevoie de aportul lor, fiindcă ei sunt cei mai competenți în ce privește propriile lor vieți. Și perspectiva lor mă ajută foarte mult să structurez poveștile.

Ați abordat subiectul drogurilor, criminalității, religiei, toate extrem de relevante și în cazul Italiei. Filmarea Americii contemporane a fost pentru dvs. un mod de a explora noi teritorii fără a părăsi cu totul locul de origine?

Într-un fel, da. Este cu siguranță un proces de redescoperire a ceva ce rezonează, a ceva ce-mi este familiar. Descoperirea Statelor Unite nu a fost niciodată pentru mine o descoperire per se: am căutat lucruri care îmi erau deja cunoscute. Aceasta este partea de prudență a explorării mele, este primul pas către ceva cu totul nou: sondarea a ceva ce părea familiar, criza drogurilor în Italia anilor ‘70 și ‘80, șomajul, sărăcia, problematicile de clasă, religia, legătura dintre instituțiile religioase și tineri, și acum segregarea și crimele rasiale. Așa că da, ceva rezonează, mai ales că eu urmăresc tot timpul ce se întâmplă în Italia. S-ar putea spune că faptul că sunt italian îmi afectează modul de a privi America.

Ați putea fi un model de conduită pentru Titus și Ronaldo – cei doi tineri protagoniști al ultimului dvs. film, What You Gonna Do When the World’s on Fire? – deoarece proveniți ca ei dintr-un mediu dificil, și cu toate acestea ați învins dependența de droguri și ați depășit barierele de clasă socială. Cum ați reușit – prin educație, prin muncă, cu mult noroc?

În primul rând, Ronaldo este chiar în acest moment judecat pentru că a furat o pereche de pantofi. Sunt în discuții cu un avocat, încercăm să-l scăpăm de închisoare, așa că se poate spune că sunt un fel de figură paternă pentru ei, care duc lipsă de o astfel de prezență în viața lor. În cazul meu, a fost o combinație de factori, o combinație de noroc și de o imensă voință de a învinge obstacolele. Și de miracol, de supraviețuire miraculoasă. A existat și o latură spirituală, nu știu de unde provine, dar pentru mine nu există noțiunea de inevitabilitate, tot timpul pot să înving – și astfel ne întoarcem la ideea de voință. Dar în cazul lui Ronaldo și Titus, situația lor este mai dificilă decât a fost a mea, cu toate că și eu am trecut prin momente foarte grele. Dificultatea provine din diviziunea rasială din America, ei sunt văzuți ca niște cetățeni de rang secund și această percepție este foarte greu de înlăturat. Își poartă diferența în culoarea pielii, așa că duc o luptă foarte grea. Spre exemplu, Ronaldo a fost deja trecut pe lista viitorilor cetățeni disfuncționali doar pentru că a comis o infracțiune minoră. Deci este foarte greu, este nevoie de autodeterminare, de curaj și de mult noroc.

În urma mediatizării unor cazuri recente de violențe ale poliției împotriva comunității afroamericane, mulți cineaști au abordat chestiunea în filmele lor. Cu ce perspectivă nouă contribuiți dvs.?

De obicei, filmele mele au mai multe personaje principale pentru a asigura pluralitatea perspectivelor. What You Gonna Do When the World’s on Fire? vorbește despre abuzuri, despre crimele comise de poliție, dar cred că merge mai departe, deoarece, pe lângă subiectul rasismului instituționalizat, abordează problema dificultății de a crește într-un mediu în care această disfuncționalitate este o moștenire seculară. Sunt o țintă ușoară pentru poliție: îi vedem pe acești oameni aflați sub semnul infracționalității și al drogurilor. Și săpăm mai adânc și descoperim gentrificarea, modul în care acești oameni sunt marginalizați, sunt dați afară din casele lor, își pierd locurile de muncă. Toate acestea sunt legate și eu încerc să le umanizez. Și aceasta este marea diferență: nu aș fi făcut pur și simplu un film despre uciderea lui Alton Sterling, aveam nevoie să umanizez evenimentul, să-i dau un context mai amplu. Îmi place să realizez paralelisme deoarece nimic nu este univoc, altfel filmul meu ar fi un manifest. Dar evit cu îndârjire să fac manifeste, scopul meu este de a umaniza, nu de a politiza.

Și totuși doriți să provocați publicului o reacție suficient de puternică încât să ia măsuri concrete. Așa că filmul este totuși militant dintr-un anumit punct de vedere.

Da, conține sâmburele militantismului. Este politic în mod inerent, dar nu este realizarea unei agende politice. Și acesta este un aspect foarte important. Judy, spre exemplu, este o figură politică, bineînțeles, dar nu este un arhetip politic. Grupul Black Panthers este mai explicit din punct de vedere politic, dar spun o poveste, transmit un mesaj care este câteodată foarte dogmatic, expus în termeni politici clasici, dar care poate fi transformat în ceva foarte uman, adică iubirea pentru comunitatea din care provenim, dorința de a o proteja, mai ales când este vorba de o comunitate care a fost ținta nedreptăților timp de generații. Și acest mesaj reiese și din povestea copiilor, deși acolo este mai atenuat. Ei încearcă să înțeleagă cine sunt modelele lor, deoarece părinții lor nu sunt alături de ei, sunt la închisoare, așa că trebuie să se descurce singuri și acest lucru este o problematică politică în sine. Nu are nimic de a face cu agenda mea politică, dar, bineînțeles, există o afinitate, o alianță, deoarece eu hotărăsc ce pun în lumina reflectoarelor. Și totuși, în filmografia mea, am făcut același lucru cu oameni care nu-mi împart deloc opiniile politice și ideologice, deoarece cred că democrația în cinema constă în a nu-și exprima poziția. Am tot timpul datoria de a asculta voci discordante, așa că îmi îndrept camera spre extrema dreaptă, spre exemplu.

Dacă ar fi să faceți o declarație politică explicită chiar acum, ce viitor ați preconiza pentru Statele Unite?

Trump produce daune ireparabile Americii. A pus sub semnul întrebării însuși conceptul de adevăr: adevărul trebuie acum demonstrat. Intervenția lui majoră a vizat sistemul juridic și Curtea Supremă – este președintele care a numit cei mai mulți judecători la curtea supremă – deci când schimbi conceptul de adevăr prin introducerea îndoielii, oamenii sunt acum vinovați pe baza unei simple suspiciuni, ceva ce se întâmpla în America dinaintea segregației, când schimbi sistemul juridic astfel încât o suspiciune să fie îndeajuns pentru a demara un proces, schimbi de fapt fața Americii. Redevine o țară a fricii și a suspiciunii permanente. Așa că nu cred că Statele Unite își vor reveni de pe urma acestei traume în timpul vieții mele. Prevăd că lucrurile se vor înrăutăți mai ales pentru că nu există o opoziție în adevăratul sens al cuvântului care să-i poată face față lui Trump și redefinirii sale a adevărului. Sunt foarte realist în ceea ce privește întreaga situație: Statele Unite sunt în toiul unui război civil ideologic. Ilhan Omar, refugiata de origine somaleză care a luat atitudine în favoarea comunității arabe, a fost numită teroristă. Spre acest gen de comportament se îndreaptă America. Chiar și propriul ei partid, Partidul Democrat, nu a putut sau nu a vrut s-o apere. Deci cancerul intoleranței a intrat în faza de metastază. Și ar fi o mare greșeală să credem că Trump este cancerul; metastaza este peste tot. Partidul democrat este la fel de responsabil pentru actualul climat de intoleranță. Deci nu văd nicio speranță pentru mine, văd în schimb niște speranță pentru generațiile viitoare. Și aceasta este frumusețea cinemaului, facem ceva pentru posteritate, ca un stop-cadru al unui moment din istoria Americii pe care poate cineva, cândva, îl va folosi.