Clona, meu amor (III)



Autor: Clara Abdullah

2015-02-03



Aceasta este continuarea primelor două părți ale articolului, pe care le puteți găsi aici (I) și aici (II).

 

”Clona” și clona. În sfârșit ajungem la elefantul din cameră și din titlu – ce naiba poate fi o ”clonă” într-o telenovelă? Ei bine, iată că treaba e cât de ad literam se poate: cineva din serialul ăsta a creat o clonă umană și se dovedește a fi o chestiune destul de foarte importantă în desfășurarea acțiunii.

Clona asta apare grație lui Albieri (Juca de Oliveira), un genetician bătrân croit pe tipologia mad scientist, prieten cu familia lui Lucas și participant la călătoria acestora în Maroc când Lucas și Jade...știți voi. Albieri n-a trecut niciodată peste moartea soției lui, deși a găsit brațe drăgăstoase la oasistentă, iar atunci când fratele geamăn al lui Lucas suferă un accident fatal de avion, sarea cade pe rană în valuri, împingându-l spre o cădere nervoasă. Dar în loc să se apuce de terapie și antidepresive, Albieri decide să se lupte cu universul și să facă el o clonă folosind celule de-ale lui Lucas și ovule de la o femeie de culoare pe nume Deusa (Adriana Lessa) care încerca să facă inseminare artificială. Clona asta se va naște cu succes, va crește și va fi jucată de același Murilo Benicio, care, într-o manevră  a la Peter Sellers în Dr. Strangelove, va face în ”Clona” un triplu rol.

Înainte de a intra într-un ce și cum despre clonă în sine, să vorbim un pic despre Deusa, una din victimele fără consolare ale serialului. Spun asta fiindcă, pe lângă faptul că e printre puținele personaje de culoare și printre puținele care nu vin dintr-un mediu fie intelectual, fie cu bani, Deusa e și una din cele câteva personaje care nu primește niciun fel de retribuție karmică din partea scenariului. Deusa are mai ales de suferit pe partea relațională, căci bărbatul de care e iremediabil îndrăgostită, deși mult sub liga ei, nu poate să aibă copii și nici nu prea vrea relație serioasă. Deusa, așadar, decide să facă ce ar face orice femeie independentă din secolul XX (acțiunea serialului începe undeva prin anii ‘80), anume să apeleze la o bancă de spermă pentru a găsi un donator identic cu Edvaldo (Roberto Bonfim) aka the one who got away. Găsește, și cumva, din veniturile ei de manichiuristă freelancer/dansatoare de tango în ceva bodeguță, merge la o clinică ușchită și face toate demersurile necesare pentru a rămâne gravidă cu un doppelgänger al bărbatului vieții ei. Aici, desigur, Albieri aude că Deusa a produs un număr senzațional de 32 de ovule și îl apucă frenezia: e acum ori niciodată, face clona și o transformă pe Deusa în surogat pentru experimentul lui, bineînțeles, fără consimțământul acesteia.

Deusa naște, deci, un băiețel alb ca laptele și se miră, dar nu zice nimic. Toate femeile de pe stradă o cred bona copilului (ceea ce spune ceva despre cât de comune erau relațiile interrasiale pe atunci), dar ea își vede de treabă și murmură ceva despre cum a avut un bunic olandez. Copilul crește bine-sănătos, deși demonstrează o afinitate dubios de mare pentru Albieri, la care contribuie desigur prezența lui constantă și destul de intruzivă în viața lor. Până la urmă, dacă nu face el notițe despre cum evoluează băiatul, primul caz de clonare umană din istorie va fi nedocumentat, deci într-un fel, grija lui e întemeiată. În alt fel, e creepy. Și când nu e Albieri, Leo cel alb o dă în alte minuni: calcă pe urmele lui Lucas (bineînțeles, fără să știe asta) și pleacă în căutarea deșertului, a femeilor cu văl, d-astea. Deci Deusa nu se prea bucură de băiatul ăsta pe care se încăpățânează să-l iubească până la final. Unde mai pui că o vreme bună o respinge și Edvaldo, fiindcă cine știe cu ce bărbat alb s-a iubit ea ca să aibă un asemenea copil! Unde mai pui că odată ce s-a aflat despre toată treaba, femeia s-a trezit dată în judecată de către tatăl lui Lucas pentru a câștiga custodia clonei.

Deci Deusa, o femeie de condiție modestă, de culoare și mamă singură, primește lovitură după lovitură și la final, cu ce se alege? Cu Edvaldo înapoi, cu o tonă de atenție nedorită pentru statutul de mamă-purtătoare a primei clone și fără copil. Custodia n-a pierdut-o, tribunalul le-a dat până la urmă custodie comună ei și lui Leonidas, dar l-a pierdut pe Leo când acesta a plecat cu Albieri aiurea prin deșert, creație și creator în căutarea unui răspuns, învăluiți pe veci într-o furtună de nisip (la propriu, chiar asta e ultima scenă cu ei). Deusa trezește astfel – sau ar trebui – spiritul justițiar din fiecare dintre noi: până la urmă, cu ce-a greșit? Ce lecție de viață ar trebui să învățăm din povestea ei? Ar putea fi o pledoarie camusiană pentru absurditatea existenței umane și pentru cum aceasta funcționează mai mult după principiul hazardului decât după cel al faptei și răsplatei. Ar fi o ipoteză decentă, dar puțin probabilă într-un serial în care ”Maktub – Așa a fost scris” e repetat ad nauseam. Rămâne doar varianta ca Deusa să fie un personaj condamnat dinainte să existe, fiindcă era necesar pentru a putea crea clona din punct de vedere scenaristic.

Mai sunt astfel de personaje condamnate fără vină, toate femei. O alta e Clarisse (Cissa Guimarães), mama lui Nando despre care am vorbit în partea despre droguri. Părăsită de soț pentru o sociopată, Clarisse rămâne să se ocupe de 90% din problema cu drogurile a fiului, la care se adaugă și sechelele emoționale ale acestuia provocate de tatăl cu alte preocupări. Clarisse încearcă să-și refacă viața cu un bogătaș rasat, dar și ăsta o lasă pentru aceeași sociopată imediat ce ea își mută atenția pe fiul dependent. Măcar fiul ei scapă în final, dar cam atât. Soțul nemernic, pe de altă parte, nu trebuie să împartă cu ea prea mult din drama fiului care o ia pe cărări greșite. Sigur, toată povestea de amor cu sociopata îl cam mușcă de fund în final, dar își revine și în ultimul episod are ocazia să se laude cu o nouă iubită din categoria ”blondă și bună”.

Un asemenea deznodământ în care personajul negativ primește exact ce-și dorește la final e destul de bine-primit în 2014, idee confirmată de filme precum Gone Girl și Nightcrawler unde exact asta se întâmplă. Însă pentru o telenovelă din 2002, o astfel de rezolvare constituie o anomalie totală. Și sociopata ajunge destul de ok, dar ajung la asta mai târziu. Închei ciclul ”victime supreme” cu Edna, asistenta și soția lui Albieri, care îl apără cu o vehemență de admirat în orice situație deși el nu are ochi decât pentru poza fostei soții și pentru Leo. La final, cu ce rămâne Edna? Cu nimic, Albieri e în deșert undeva, străbătând dunele în cămașă și pantaloni cu bretele, iar ea nu pare să aibă vreun alt raison d'être.

Dar să revenim totuși la clonă, căci de la ea am pornit. Când NASA a alcătuit topul ăsta cu cele mai nerealiste filme SF, probabil n-a avut timp să urmărească și ”Clona”, altfel ar fi trecut cu siguranță de selecție. Oamenii de știință responsabili pentru Dolly în 1996 au fertilizat 277 de ovule, din care au rezultat 29 de embrioni, implantați în 13 mame-surogat, din toată ecuația asta rezultând o singură oiță clonată care a fost fătată vie. Albieri lucrează prin anii ‘80 cu 32 de ovule, iar montajul e făcut în așa fel încât să pară că i-a ieșit fuziunea chiar de la primul, de unde reiese că poate Dumnezeu i-a dat un moment de Albieri Almighty și el l-a fructificat. Continuând, rata de succes a fertilizărilor in-vitro (adică cele care să culmineze cu nașterea unui făt viu) în America anului 2012 era sub 50%. Totuși, în Brazilia optzecistă, e cumva punct ochit - punct lovit. N-o mai lungesc, ideea e că deși e negreșit cea mai serioasă încercare de SF integrat într-o telenovelă, nu e chiar bazată pe ceea ce ai numi ”o documentare temeinică”. Dar nu e cazul să aruncăm cu pietre, că nici la Interstellar n-a mers nimeni cu manualul de astrofizică în brațe. De apreciat totuși explicațiile ca pentru copii despre ce presupune clonarea pe care le oferă Albieri diverselor personaje neavizate și implicit, spectatorilor la fel de neavizați.  Până la urmă, e o bază bună de pornire pentru un public care cel mai probabil n-a mai fost expus subiectului, suficient cât să le stârnească o curiozitate nativă celor care o au și cât să îi scoată din întuneric pe cei care sunt mulțumiți cu ce știu.

Încă de la primele episoade, serialul dă târcoale mult conceptului de etică în medicină și mai ales în domenii specifice precum genetica și reproducerea asistată. Consensul pare să fie că o clonă ar contraveni brutal normelor etice, consens căruia i se opune doar Albieri și soția sa, Edna (Nívea Maria), ca un ecou. Pe filieră teistă, doctorul își primește lecția de etică de la unchiul Ali, eruditul musulman, și un preot catolic, ceea ce te face să te întrebi de ce n-au introdus și un rabin ca să alcătuiască formula completă a unui banc. Argumentele acestora sunt pe cât de previzibile, pe atât de de combatibile – numai Dumnezeu poate crea viață și e rău să aspiri la titlul de Dumnezeu. Lucifer așa a făcut și uite ce rău a ajuns! Argumente mai serioase din perspectivă morală ar fi fost cu privire la motivele pentru a clona un om – vrei să creezi o clonă pentru a-i salva viața ”originalului”? Vrei să faci clone fiindcă ești un dictator pus pe rele care are nevoie de o armată gigantică? Atunci s-ar putea să avem o problemă. Bine, Albieri n-are intenții de genul, dar nu e prea ok nici ce-a făcut el, cel puțin Kant așa ar zice. Adică, să creezi un om care să fie copia unui alt om doar fiindcă treci prin procesul de jelire și suferi de complexe mesianice e oarecum reprobabil. Dar nu se aduce prea mult asta în discuție, din câte rețin eu.

Se mai aduc contraargumente medicale, puține ce-i drept, dar măcar există. Din momentul în care se naște clona, Albieri pomenește într-una cu ochi mari de Consiliul de Etică, prezentat drept un fel de iad personal. Lui Albieri îi e frică de Consiliu, fiindcă el practic a făcut un experiment pe doi oameni: Leo și Deusa. Leo, deși un breakthrough științific prin simpla lui existență, a fost creat într-un cadru necontrolat și neasumat de altcineva decât Albieri. Viitorul medical al lui Leo este incert, el este cobaiul pe baza căruia se vor scrie primele studii de caz pe tema clonării umane. Albieri știe asta, așa că evită procesul care negreșit îi va încheia cariera și ia calea deșertului. Surprinzător cât de puține cadre medicale se revoltă efectiv pentru Deusa. De fapt, doar un medic îi imputează explicit lui Albieri lipsa de etică în tratamentul Deusei, iar aceasta e femeie, ba mai mult, e doctorița care a ales donatorul de spermă și a realizat inseminarea. Deci cumva, revolta e motivată și de faptul că trebuie să iasă ea basma curată, căci ce-a făcut Albieri se reflectă parțial negativ și asupra ei (doctorița trebuia să se ocupe de fecundarea ovulelor, nu Albieri). Din nou, Deusa trage greul în colțișorul ei.

Mi s-a părut important și inspirat că s-au discutat în serial problemele de natură legală pe care le-ar ridica existența unei clone umane. În ”Clona”, Leo e descoperit de ”tatăl său” biologic (de facto, mai tată biologic i-ar fi Lucas) după vârsta majoratului, și îl consideră multă vreme o reîncarnare a fiului Diogo. Imediat ce se lămurește cum stă de fapt treaba, Leonidas inițiază acțiunea legală: băiatul e al lui și ar trebui să fie doar al lui în ochii legii. Extaziat de ideea că și-a redobândit un fiu, Leonidas reduce rolul mamei în creșterea și nașterea copilului la 0, fără să ia în considerare că ea e de fapt o victimă în toată povestea asta. Până la urmă, Lucas în armură de avocat intervine și amândoi sunt considerați părinți în fața legii, însă rămâne deschis dezbaterilor faptul că un bărbat ar trebui să primească drepturi depline ca părinte doar fiindcă ADN-ul lui a contribuit la existența fiului, deși nu a contribuit cu nimic la creșterea și educația acestuia. Până la urmă e o telenovelă, deci măcar o parte din povești trebuie să se termine cu bine.

Porțiunile din serial în care Leo are o identitate proprie sunt minime și slab-dezvoltate. Cel mai adesea avem ocazia de a-l urmări cum dezvoltă atitudini și preocupări similare omului după care a fost creat sau reversul monedei, cum se luptă cu ideea că el nu e o entitate, ci doar o copie fidelă a uneia. Leo e prilej de introspecție pentru toată lumea, inclusiv pentru el însuși. Pentru Lucas, Leo e o oglindă neiertătoare care îi arată că a îmbătrânit și că nu și-a realizat complet potențialul. Pentru Leonidas și alți membri în etate ai familiei, Leo e closure-ul de care aveau nevoie ca să nu mai jelească după Diogo. Pentru Jade e iar motiv de îngrijorare, de derută și de ciudățenii apărute în ceașca de cafea. Leo e mai aproape de bărbatul de care s-a îndrăgostit ea decât Lucas, cel puțin fizic, dar e ciudat să îl aibă acum în față. Nici lui Lucas nu-i pică prea bine asta, căci pentru cei mai mulți dintre noi e greu să concurăm cu versiunile noastre mai tinere. Ca atare, se creează cel mai insolit triunghi amoros văzut la TV, culminând cu scena și mai insolită în care Lucas se duelează cu clona în deșert în timp ce Jade se apucă de păr și îl strigă pe Allah. Practic, Leo e O Clone, dar nu e personajul principal, Jade e. Leo e un mijloc inovativ de a îi oferi un plus de complexitate personajului ei, o cale prin care protagonista ajunge să se confrunte cu o situație dificilă și să ia decizii dificile. Și o face, alegându-l pe Lucas, iar clona dispare la fel de misterios cum a apărut. Din tot momentul climatic, noi nu rămânem impresionați de tragedia lui Leo, ci rămânem cu Jade, persistentă și enigmatică precum zâmbetul pisicii din Cheshire.

Peste toate astea, curge destul sirop cât să-ți amintești că ești pe Acasă TV. N-ajută nici apariția lui Michael Bolton la marea reîntâlnire Jade-Lucas, venit să le cânte despre cum e să dai all for love. Singurul care ar fi dat ochii peste cap mai mult ca mine la scena aia ar fi fost Michael Bolton din Office Space. Fac pe dura acum, dar m-am emoționat și eu la vremea mea să văd așa un triumf al iubirii. Până la urmă, e o doză controlată de sirop, chiar necesară când redai o poveste de dragoste tumultoasă, lungă de douăzeci de ani. Finalul e și el tras în ceva sirop, cu unchiul Ali vorbind despre ciclicitatea vieții ca Michael Caine într-un film de-ale lui Nolan. Ciclicitatea despre care filosofează Ali de pe cămilă ne este exemplificată simultan concret prin personajele din film:  Leonidas, deși mult trecut de primele tinereți, are gemeni cu un taifun de femeie pe nume Yvete (Vera Fischer), meniți a fi noii Lucas și Diogo din viața lui; sociopata își reia activitățile de maneater cu un nou bogătaș naiv; Deusa dansează veselă cu Edvaldo prin cluburi de noapte ca și cum nimic nu s-a întâmplat; Jade și Lucas își pecetluiesc iubirea definitiv cu o îmbrățișare printre dunele de nisip.

Pe lângă circularitatea acțiunea, moneda se bate mult pe ideea contrastelor. Evident, contrastul major e cel dintre lumea orientală, înțesată de tradiții și norme, și lumea occidentală expusă prin coloritul și efervescența Braziliei. Sigur, protagoniștii sunt folosiți ca principali exponenți ai contrastului acestuia, dar nu singurii, căci destule alte personaje sunt puse în balanță pentru a reliefa polaritatea est-vest la un micronivel.

Jade și verișoara ei, Latiffa, au fiecare câte o fată de aproximativ aceeași vârstă: Khadija, respectiv Samira (Sthefany Brito). Khadija e crescută ca un prototip al femeii musulmane desăvârșite, care abia așteaptă să îi vină menstruația pentru a putea purta văl și visează la soț cu bani care să îi ia mult aur inshallah. Samira, pe de altă parte, a crescut în Brazilia și vrea școală, samba în stradă și fuge de văl ca dracu’ de tămâie, provocând astfel o mini-tragedie în familie. Tot în Brazilia, Mustafa (Perry Salles), un văr al cuiva din familia extinsă unchiul Ali et al. (gradele de rudenie devin neclare după un timp), prinde microbul căsătoriei și pune ochii pe o tanti Noêmia (Elizângela), care acceptă să îl ia de bărbat datorită unor compromisuri, dar până la urmă povestea lor de amor nu face față unui asemenea culture clash. E de un comic destul de reușit scena în care Mustafa își aduce membrii de sex masculin ai familiei ca să-i explice unei Noemii revoltate că a fi comparată cu o potârniche e un mare compliment pentru o femeie.

Dar ce e admirabil la toate aceste diferențe exploatate filmic e că nu caută să pună pe cineva într-o lumina bună și să-i antagonizeze pe ceilalți. Perspectiva e mai degrabă cea a unui antropolog cultural decât a unui judecător care stă cu rigla pregătită să le plesnească palmele musulmanilor că-s așa închistați în tradiții sau pe-ale brazilienilor că-s insensibili cultural. Reprezentarea axată pe diferențe reușește să nu fie exagerată sau moralizatoare prin integrarea diverselor elemente de limbaj verbal și non-verbal, muzică, dans, arhitectură, practic toate elementele care definesc o cultură. De asta, ce verdict alegi să dai ține mai mult de propriul tău bagaj de cunoștințe/atitudini decât de ce îți oferă serialul per se.

Dar avem conflicte și în interiorul fiecărei lumi în parte. Ali și Abdul sunt două voci diferite ale interpretării învățăturilor musulmane: Ali e ferm în ceea ce crede, dar totodată mai selectiv cu ceea ce alege să creadă, pe când Abdul e dedicat în întregime fiecărui cuvițel din Coran și din Sure, deplângând vremurile bune când biciul și spinarea femeii formau o uniune cotidiană. Pe tărâm brazilian, Mel e contrapusă Regininhei ca două fațete ale dependenței de droguri: prima pozitivă, un exemplu de redresare, iar cealaltă afundată mult peste punctul de întoarcere.

Pentru mine însă, cel mai mult șocant a fost nu tocmai un contrast, ci să zicem prezentarea în paralel a două cazuri de reproducere asistată cu probleme mari de etică. Dacă de primul, triunghiul Albieri-Deusa-clona am tot discutat, al doilea presupune mai puțină tehnică medicală și mai mult lifehack de cartier.

Karla (Juliana Paes), a cărei singură ocupație e cea de bunăciune a cartierului, și maică-sa, Odete (Mara Manzan), o circăreasă cu pretenții sociale înalte, decid că e o idee bună ca bunăciunea să rămână gravidă cu un milionar și să îl usuce astfel de bani pentru ca ele să-și poată depăși condiția. Un plan solid, deși chestionabil moral, numai că milionarii gata să facă sex neprotejat cu o fată ca ea aparent nu cresc în copaci. Dar nu-i nimic, știe Odete de o prietenă care s-a inseminat cu ajutorul unor prezervative folosite și deci, participarea fizică a milionarului la concepție nu mai e necesară. Zis și făcut: Odete mai are o prietenă săritoare, una care se infiltrează pe post de menajeră în casa unui milionar ales pe sprânceană și recuperează prezervativele folosite de acesta cu soția, zi după zi, într-un plic. Plicul ajunge la Karla și maică-sa și, printr-o serie de operațiuni pseudo-medicale pe care n-aș vrea să mi le imaginez, inseminarea e de succes în cele din urmă, iar tipa rămâne gravidă.

Și aici am să mă ridic și să fiu aia care își așază ochelarii pe nas și spune ”actually, nu e chiar așa simplu cum pare”. Fertilizarea prin metoda asta nu e deloc SF și veți găsi multe rezultate pe tema asta printr-o căutare a cuvintelor at home fertilization (de ce n-ai vrea așa ceva în istoria ta de căutări?). E destul de comun utilizată atunci când o femeie HIV-pozitivă vrea să aibă un copil cu un partener HIV-negativ sau pur și simplu dacă actul sexual nu e posibil, însă o sarcină e dorită. E creepy doar când nu e consensual de ambele părți, așa cum se întâmplă în ”Clona”. Mai mult decât atât însă, menajera aia ar trebui să fie un fel de Jason Statham, care pescuiește prezervativul din gunoi imediat după ce a fost folosit, apoi fuge imediat cu el la Karla pentru ca spermatozoizii să fie încă activi. Dar să zicem că e, sau să zicem că Odete a cumpărat un chit special și foarte scump pentru asta (=prelungirea duratei de viață a spermei) dintr-un loc care nu era internetul, fiindcă în 2001 internetul era o glumă în țări precum Brazilia sau România.

Să zicem că nu ne luăm prea mult de hachița asta și că s-a întâmplat. Dar de ce, de ce ar merge cineva atât de departe pentru bănet? De ce să distrugi viața unui familist care are doar nenorocul de a fi bogat, de ce să distrugi corpul și psihicul unei fete la începutul vieții, de ce să aduci o ființă nevinovată pe lume doar pentru asta, de ce de ce de ce? Povestea asta ar merita o telenovelă în sine, fiindcă simt că trebuie să intru mai mult în mintea personajelor ca să ajung măcar să empatizez (nu să aprob) cu așa ceva. Adică da, erau sărace, dar nu mâncau din gunoi. Locuiau într-un apartment pe care mai toți studenții din provincie deveniți chiriași bucureșteni l-ar caracteriza drept ”decent”. Cu tatăl ei nu știu ce s-a întâmplat, e clar doar că nu e în peisaj, ceea ce probabil a contribuit la situația financiară și la pachetul de daddy issues ale Karlei. Odete are totuși serviciu, chit că acesta constă în scuipatul de flăcări pe o scenă. Karla pare să nu aibă de lucru, ceea ce e dubios fiindcă ar putea fi model oricând. Chiar și prostituția pare o alternativă mai corectă moral decât ce a făcut ea.

Cu toată bizareria lui, duo-ul Karla-Odete era necesar în film pentru a portretiza o altă față a sărăciei, una care să contrasteze (!) cu modelul de om sărac portretizat de Xande. Pentru Xande și mama lui, absența unui tată și situația financiară precară au reprezentat un imbold ca cei doi să răzbată prin forțe proprii, să muncească din greu și să prețuiască rolul educației în construirea unui viitor bun. Cele două s-au orientat către o schemă de ieșire din sărăcie mai ”de șmecheri”, unde efort minim + manevră rapidă (9 luni trec mai rapid decât cei 3 ani necesari absolvirii unei facultăți, să zicem) + tupeu = profit. Mulți ar spune că schema de șmecheri e cea mai urmărită de antreprenorii mici și mijlocii din România și aș tinde să fiu de acord. Dar chiar și pentru ochii mei de est-europeancă blazată, șocul unei astfel de inițiative a fost destul de mare, șoc augmentat de aerul complet normal pe care îl aveau scenele cu ele discutând planul. Ca și când ce făceau ele era un joc, mai-mai că se voia o comedie ce puneau ele la cale. Măcar când apărea sociopata intrau niște viori mai insidioase, un prim-plan cu privirea ei fixă, ceva care să indice că a intrat un villain în scenă. La Karla și Odete se auzea numai ritmul vesel de pagode din stradă și declarațiile lui Odete despre cum vor fi și ele curând între oamenii ”chic” (pronunțat ca în refrenul de la ”Shiki shiki baba”).

Ca să spulber misterul, fiindcă probabil v-a întrebați: da, l-au dat în judecată pe Tavinho milionarul (Victor Fasano), fabricând o poveste despre cum el o cunoscuse pe Karla când era la plajă și din focurile amorului lor a ieșit copilul. Au cerut o pensie alimentară cât Casa Poporului, dar nu le-a ieșit fiindcă menajera nu fuseseră chiar așa  de smooth, soția și fiica lui Tavinho nu erau chiar așa de proaste, iar el era avocat. Au primit ele niște bani acolo, iar Tavinho a luat copilul să-l crească alături de soție, un mare act de caritate dat fiind că femeile alea n-aveau niciun dram de instinct matern. Da, sunt necesare aceste două femei în film, chiar dacă fac un lucru oribil – sau tocmai fiindcă fac un lucru oribil. Cumva, ele sunt villains involuntare, mai mult prin ignoranță decât prin rea-intenție, ceea ce nu le scuză complet, dar cum ziceam, ajută măcar să începem a le înțelege. Sunt necesare fiindcă nu toți oamenii săraci sunt buni și nu toți bogătații sunt inerent răi, sunt toți homo sapiens care încearcă să se adapteze la mediul în care trăiesc. Unora la iese mai bine, altora deloc, iar din fericire, ”Clona” investește destul timp și interes cât să ni-i arate pe fiecare.

Toate ca toate, despre ”Clona” mai pot fi spuse multe și ăsta e un lucru bun, chiar dacă nu le voi spune eu pe toate. Gradul de complexitate al subiectelor, abordarea lor matură în combinație cu sirop, mă pune pe gânduri cu privire la ce e de fapt ”Clona”: e un serial serios cu apucături de telenovelă sau o telenovelă care strălucește între semenele ei? Dar adevărul e că nu contează. Dincolo de etichetă, ”Clona” are ceva de spus și lumea nu se satură să o tot asculte de 12 ani încoace. ”Clona” n-o să-ți schimbe viața în vreun fel, n-o să-ți dea peste cap sistemul de valori și n-o să contribuie la răsturnarea guvernului, așa cum pretinde Larry Hagman că s-a întâmplat cu Dallas în România ceaușistă. Cel mult o să te determine să te uiți peste oferte turistice din Maroc următoarea dată când îți planifici vacanța. Chiar și așa, ar merita să te uiți la ”Clona” și asta fără să-l consideri un guilty pleasure, cât un time well wasted.