Clona, meu amor (II)



Autor: Clara Abdullah

2015-01-27



 

Aceasta e continuarea primului articol despre ”Clona”, pe care îl puteți citi aici.

 

 

Clona și drogurile. Cum deja am menționat, segmentul din ”Clona” referitor la consumul de droguri se derulează în Brazilia și o are în centru pe Mel (Débora Fallabela), fiica lui Lucas. Criticată de mamă după ce începe o relație cu bodyguard-ul personal și neglijată de tatăl care visa la iubire marocană, Mel cade în sindromul ”săraca fată bogată” și recurge la consumul de halucinogene. Deși începe light, cu un cui pe plajă din când în când, ajunge la cocaină, din aia luată de la bagabonții de prin favelas și bineînțeles, n-o duce prea bine.

Bineînțeles că toată povestea e înfășurată într-un ton moralizator despre cum drogurile distrug vieți. De fapt, toată povestea pare scoasă dintr-un clip educativ de arătat prin licee: momentul greu din viață când recurgi la droguri, marijuana ca gateway drug, anturajul nefast și descinderea în declin, spre disperarea celor dragi. Nu lipsesc nici replicile standard precum ”Eu pot să mă las oricând vreau, dar nu vreau!”, care își au ele rădăcina în realitate, mă gândesc, dar s-au uzat de la cât au fost folosite drept indicator al unui dependent de droguri în devenire.

Însă dacă originalitatea abordării se lasă așteptată, relevarea aspectelor emoționale din spatele unei dependențe sunt bine suprinse. Suferința e a ei, dar ricoșează mai tare în cei din jur – și asta e replică de campanie anti-drog, dar una e să o citești pe un poster și alta să o vezi exemplificată prin personaje din medii socio-culturale diferite, de la începuturi până la apex. Familia ei e practic cea vinovată, cum adesea e în situații din astea: ba a răsfățat-o prea mult, ba i-a îngrădit libertatea, ba s-a pus între ea și iubit. Înverșunarea mic-burgheză a mamei față de ideea unui iubit de rang inferior pentru Mel este în mod clar absurdă și e puțin ridicol să vezi asemenea porniri clasiste în zilele noastre în afara unei drame bollywood-iene.   Îți vine să o arăți cu degetul și pe ea, și pe soțul ei molâu care se trezește prea târziu din reverie, dar începi să ți-l retragi când îi vezi plângând pe scări, așteptând ambulanța în timp ce Mel e încuiată în cameră distrugând tot ce prinde. E vina lor, au avut intenții bune, dar au făcut rău. E destul de greu să estimezi ce o să fie bine pe termen lung pentru un om la care ții și nu e nevoie să fi învățat asta dintr-o situație ca cea din film pentru ca scena să te emoționeze.

Nici drogații din film nu-s eminamente buni sau răi. Mel e cel mai multi-fațetat personaj din acest punct de vedere, dar mai sunt și alții. Mai e Nando (Thiago Fragoso), băiat cârlionțat și simpatic, și el cărând bagajul emoțional al unei familii destrămate de care scapă doar când are droguri la îndemână. Mama lui părăsită de soț e lăsată să înfrunte singură tot, zi după zi, jefuită și bruscată de fiu, eșuând și în a-și redresa fiul, precum și în a-și reface viața post-divorț.  Regininha (Viviane Victorette) e cea de-a treia membră din gașca veselă, și ea cu păr superb, și ea cu o mamă singură copleșită de situație. Dacă primii doi găsesc resurse pentru a renunța la stilul ăla de viață, Regininha e sacrificată de scenariști în final pentru a contura morala supremă ”dacă o ții tot pe drumul ăsta, ajungi rău”.

Xande (Marcello Novaes), iubitul lui Mel, e nu doar busola morală a acesteia ci și unul din personajele (printre puținele) care expun fețele sărăciei în serial. În cazul lui, condiția modestă și aplombul mamei care l-a crescut singură l-au conturat drept un băiat la locul lui, cinstit și care nu se teme de muncă. Xande suferă și el mult din cauza dependenței lui Mel: pierde câteva slujbe, pică examene și trebuie să plătească din buzunarul lui subțire tot ce vinde Mel de prin casă. Îndură tot, inclusiv repulsia mamei ei față de el și rămâne cu Mel. De bucurie că fiul lor s-a născut fără probleme congenitale, Xande a urcat în genunchi scările unei biserici cu o păpușă-bebeluș în brațe. Cu Xande e poate cel mai ușor de simpatizat din tot conglomeratul ăsta de personaje, oricât de puțină experiență ai avea cu dependenții de droguri. Eforturile lui nu sunt în van: Mel se lasă de cocaină, trăiește fericită în familie și deschide o clinică de dezintoxicare.

În ultimul episod, Mel participă la o întâlnire de grup în cadrul clinicii proprii unde își descrie propria luptă cu dependența de narcotice, redată prin plan-detalii ale feței ei în timp ce vocea i se aude din off. Același tip de cadre, însă filmate cu dependenți reali în centre de dezintoxicare braziliene, au flancat scenele din sfera drogurilor pe tot parcursul serialului. Corespondența dintre fictiv și real astfel redată prin modul de filmare transmite subtil că ce vezi pe ecran poate să se transforme oricând în povestea ta, deci e bine să înveți ceva din ce ai văzut. Și ce lecții ar fi deci, disponibile? Că dacă persiști în afecțiune și sprijin necondiționat față de o persoană cu narcodependență, aceasta va reuși în final să se lase? În general, asta e o regulă nescrisă oricând ai de-a face cu oameni dificili, mai ales dacă îți sunt ceva mai mult decât prieteni. Dar uneori, pe oricâte căi ai încerca să demonstrezi cuiva că îți pasă, n-ai șanse de izbândă și atunci e bine să te ierți și să mergi mai departe. Sugerează serialul că tinerii din familii disfuncționale sunt mai predispuși unor astfel de tentații? Negreșit, mai ales prin personajele de contrast Ceceu (Sérgio Marone) și Telminha (Thaís Fersoza), frate și soră cu părinți bogați, dar care investesc timp în ghidarea morală a copiilor. Ceceu e prins de părinți după prima experiență cu drogurile și lecuit printr-o vizită organizată de tată la un centru de dezintoxicare. Telminha are atâta fibră morală încât nici măcar nu s-a atins de ele. Îmi imaginez că, într-adevăr, printre victimele consumului de droguri se numără mulți adolescenți confuzi, lipsiți de supraveghere și afecțiune parentală, dar la fel de ușor mi-e să-mi imaginez în situația asta tineri plictisiți și cu acces ușor la piața neagră a narcoticelor sau adulți în toată firea plini de bani, în căutare de senzații tari.

Așadar, ”Clona” se descurcă binișor în a stimula afectiv publicul prin prezentarea unor cazuri izolate, dar cât privește redarea unei realități sociale, la fel ca în cazul lumii orientale din serial, aceasta trebuie percepută cum grano salis. Ceea ce nu-i chiar așa reprobabil, dat fiind că nu e un documentar despre consumatorii de droguri. Dar avertismentul rămâne în picioare, fiindcă printre atâtea imagini cu impact, mărturii și lacrimi vărsate pe ecran, e ușor să uiți că totuși vizionezi o telenovelă care îți vrea în primul rând emoțiile, și abia apoi țintește spre alți centri nervoși din creierul tău ( mai variați însă decât în cazul altor telenovele, după cum am mai spus).

Nu mă lasă inima să trec mai departe fără să laud introducerea personajului Lobato (Osmar Prado), avocat și prieten al familiei lui Lucas, aflat el însuși într-o luptă continuă pentru a-și depăși dependența de alcool și cocaină. Lobato apare mai ales în scenele de la psiholog, povestind cu ochii ficși despre cum e să-ți torni un whiskey, să asculți Cocaine al lui Eric Clapton și să tragi o linie de coca. Confesiunile lui contrastează mult cu ce vedem în cazul lui Mel, în sensul că Mel și prietenii ei sunt concepuți ca embleme ale tinereții iresponsabile cu care să empatizeze alți tineri ireponsabili, pe când Lobato e vocea maturității care a fost totuși uns cu destule alifii cât să nu mai privească lumea (și nici drogurile) în alb și negru. Dacă firul narativ al lui Mel et al. sensibiliează pe un ton moralizator, Lobato sensibilizează prin simplul fapt că următește în primul rând să fie sincer, o spovedanie fără urme de autoflagelare. Drogurile oferă oricui le consumă un grad de plăcere considerabil – fapt important și de care Lobato nu se ferește (și deci, nici scenariștii nu se feresc să introducă asta în serial). Dincolo de circumstanțele care împing oamenii să încerce drogurile, plăcerea obținută e motivul pentru care continuă să le consume, deci discuția ar trebui să se mute de la ”drogurile sunt rele” la ”cât de departe merită să mergi pentru o senzație de plăcere artificială și efemeră”. Lobato aduce în atenție și faptul că nu toți oamenii reacționează identic la droguri și că modul în care suntem construiți biologic joacă un rol destul de important. Astfel că există persoane care pot lua cocaină ani de zile și apoi să se oprească fără mari eforturi, precum există și persoane predispuse la dependențe, pentru care un pahar de bere e un trigger suficient încât să descindă în excese de toate felurile.

Pe scurt, Lobato e chiar interesant de urmărit și ascultat, performanță actoricească a-ntăia probabil și fiindcă actorul chiar a depășit o dependență de alcool. Vreau să spun că dacă tot ce povestește el ar fi concretizat într-o carte, și nu în bucăți dintr-un scenariu telenovelistic, chiar cred că s-ar bucura de un ecou destul de bun. Lobato reușește de unul singur să transforme partea din ”Clona” ce tratează drogurile din material educativ pentru școlari în material educativ punct.

 

       ***va continua***