The land of the free and the brave - America lui Roberto Minervini



Autor: Alex Mircioi

2016-08-09



În imaginea Statelor Unite promovată de tot felul de articole, videoclipuri şi everything in between care îl aplaudă pe Obama şi promovează discursuri progresiste, ai crede că toți cetățenii sunt de la medie în sus ca statut social. Rolul populaţiei sudiste, needucate sau – pur şi simplu – lower-class este mai mult de punchlineei suntthe rednecks. Când imigrantul Roberto Minervini s-a mutat în Texas și a ajuns printre aceştia, fascinaţia sa pentru sudiştii subreprezentaţi a luat forma unor filme de docu-ficţiune/documentar care își propun să reprezinte imparţial viaţa unor personaje din proximitatea regizorului.

The Passage (2011), Low Tide (2012) şi Stop the Pounding Heart (2014) alcătuiesc trilogia Texasului, prima sa încercare de portret al vieţii sudiste, urmată mai apoi de mult mai radicalul The Other Side/Louisiana (2015). Primele trei filme sunt nişte studii de personaje care explorează prin prisma unor subiecţi ce înseamnă să trăieşti în Sud, prin personaje mai mult atipice decât stereotip, iar cel de-al patrulea film lucrează mai mult cu redneck-ul clasic cu droguri, arme şi opinii politice chestionabile. De asemenea, de la lungmetrajul său de debut până la cel mai recent film al său, Minervini începe să elimine elementele de ficţiune din ce în ce mai mult. De la secvenţe mai minuţios lucrate din primele lungmetraje (ex. drumul protagonistului din Low Tide care se duce după gheaţă) care, fiind ficţionale şi pe peliculă, cereau mai multă planificare, el ajunge să îşi dezvolte un sistem propriu de lucru - filmează câte jumătate de oră încontinuu (cât îi permite cardul de memorie). Tactica aceasta îi încurajează tendinţa spre observaţie şi îi permite să obţină „interpretări” cât mai naturale de la subiecţi.

 

 

În The Passage, povestea (o femeie suferind de cancer în stadiu terminal angajează un bărbat proaspăt ieşit din închisoare să o ducă la un vindecător, iar un artist văduv se alătură pe parcurs) este ficţională, iar personajele sunt interpretate de actori. Portretul sudist este mai mult periferic – toate celelalte persoane (texani) care apar se joacă pe sine, iar frame-ul de road movie îi dă lui Minervini posibilitatea să observe peisajele Texasului cu elementele sale de cultură mexicană (semne în spaniolă, fragmente de dialog etc.). Filmul este mai mult despre poveste şi despre aceste trei personaje singuratice încercând să-şi găsească locul, găsind alinare unul în compania celuilalt. Interacţiunile lor suferă puţin din cauza opacităţii cu care Minervini alege să-şi îmbrace povestea, iar cei trei funcţionează mai mult independent până în ultimul act, când boala Anei devine destul de gravă cât să se bazeze din ce în ce mai mult pe ceilalţi doi (deschizând astfel şi noi posibilităţi narative). Structura de unlikely trio -trei personaje foarte diferite care sunt forţate de circumstanţă să petrecă timp împreună- nu e dusă chiar până la capat sau, mai bine zis, este dusă direct la capăt. Cei trei nu au du-te-vino-ul aferent genului acesta de conflict, nu se lovesc niciodată de diferenţele dintre ei. Fiecare îşi trăieşte poveste, ca spre final să ajungă să se bălăcească într-o apă „vindecătoare” (o altă marcă a regizorului, care va presără în toate filmele sale câte un moment emoţionant pe lângă/într-o apă) bucurându-se pentru câteva clipe de ideea că nu mai e singur, e parte din acest grup.

Oricum, ritmul molcom (tensionat prin diverse mecanisme - ex. pauzele de ţigară ale Anei care sunt însoţite de atacuri de tuse din ce în ce mai grave) şi peisajul aridităţii sudiste suprins spectaculos de Diego Romero (D.o.P. la toate proiectele lui Minervini) fac din The Passage un film surprinzător de enjoyable în ciuda stângăciilor narative.

Povestea structurată şi elementele peisagistice vor fi lăsate în plan secund în Low Tide, care se duce mai mult într-o direcţie observaţională, iar lucrul cu actori neprofesionişti reprezintă încă un pas dinspre actorii secundari/episodici din The Passage, înspre exerciţiile documentariste ce vor urma. Un studiu de personaj în toată puterea cuvântului, al doilea lungmetraj al regizorului urmăreşte un băiat (al cărui nume nu-l aflăm niciodată) în timpul câtorva zile din viaţa lui pe care le petrece singur, având un tată absent şi o mamă care este ori plecată la muncă, ori la petreceri. Aici, Minervini învaţă să lucreze mai bine în construcţia personajului (sau cel puţin are mai mult spaţiu – 90 de minute pentru un singur personaj) a cărui nevoie de atenţie şi companionship, spre exemplu, o înţelegi din cum încearcă întotdeaună să prindă câte o vietate (fie ea reptilă, amfibian, insectă etc.) cu care să se joace.

 

 

 

Tot în Low Tide începe să-şi facă simţită prezenţa afinitatea regizorului pentru presăratul imaginilor/momentelor şocante într-un produs altfel destul de delicat şi cu un ritm molcom. Aici există o secvenţă în care petrecăreţii aduşi acasă de mama copilului îi toarnă pe gât o bere acestuia şi îi propun să se drogheze şi să se dezvirgineze – secvența este remarcabilă nu doar pentru că rupe ritmul, ci şi pentru că este una dintre primele dăţi când lumile mamei şi cea a fiului se întâlnesc. Până atunci, mama este mereu ocupată cu genul de depravare care va fi mai adânc explorată în The Other Side (droguri, alcool, experienţe sexuale numeroase), iar băiatului nu-i rămâne decât să cutreiere împrejurimile (marcând o altă temă preferată de Minervini – disfuncţia familială). Într-un final, printr-un gest extrem al băiatului, relaţia lor pare să se schimbe în final, însă, în continuare, relaţiile dintre personaje nu sunt punctul forte al lui Minervini şi lasă multe întrebări fără răspuns (Până la urmă mamei îi pasă de băiat? I-a păsat dintotdeauna dar era prea obosită din cauza muncii? Este nimfomană şi nu avea cum să se abţină? Evenimentul în cauză a făcut-o să-şi schimbe perspectiva?). Deși, în sine, impermeabilitatea narativă nu este o problemă pentru o narațiune arthouse, faptul că introduce abia la final o înșiruire de momente mai emoționante este un truc destul de ieftin (mai ales luând în considerare restul poveștii) care să lase impresia de evoluție a personajelor/poveștii.

Adevăratul echilibru între peisagistică (Texas/Sudul) şi portretistică (subiecţii săi) îl va găsi în ultimul film din trilogie. Stop the Pounding Heart este împărţit în două planuri, povestea Sarei Carlson – unul dintre cei doisprezece copii home schooled dintr-o familie foarte religioasă – şi cea a lui Colby Trichell – un bull rider aspirant. Aici Minervini suprinde – şi pune în opoziţie – lupta interioară a subiectului feminin („subiect” pentru că aici vorbim mai mult despre un documentar) cu propria religie şi locul ei în societate; şi, pentru celălalt personaj, lupta exterioară a tânărului călăreţ de rodeo care încearcă să evolueze. Pe lângă binomul masculin/feminin, care este puternic influenţat de clişeele de gen de care suferă amândoi (ea este învăţată să fie supusă bărbatului din cauză că ăsta e cuvântul Domnului, iar pentru el masculinitatea este asociată cu puterea fizică, cu abilităţile de călarie), filmul opune şi doi vectori ai vieţii sudiste (care apar ca subteme/teme şi în celalte filme) – religia şi violenţa. În The Passage, călătoria Anei este sub semnul divinităţii/misticului tot timpul prin rugăciunile ei şi prin întâlnirea cu vindecătorul, iar proaspăt ieşitul din închisoare Jack – din acelaşi film –, cât şi mama in Low Tide sunt semnificanţi ai violenţei.

Acestea nu sunt singurele două teme care încheagă, prin prezenţa lor în Stop the Pounding Heart, trilogia – atât Colby, cât şi familia Carlson apar episodic în celelalte filme. În primul film, familia Sarei apare ca un safe haven în călătoria zbuciumată a Anei. Ferma lor, familia (aparent) închegată, calmul şi umbra copacilor (spre deseobire de ariditatea deşertului pe care îl traversau) toate fac din casa Carlsonilor un popas idilic pentru protagonista din The Passage. În cel de-al treilea film, portretul devine mai complex, vedem abuzurile tatălui, sprijinul mamei, învăţăturile ei chestionabile etc.. La fel şi în cazul lui Colby, care apare în Low Tide ca o figură distantă spre care baiatul aspiră (sau cel puţin a cărui companie şi-o doreşte).

Astfel, Minervini încheagă microuniversul pe care l-a studiat, atât în ceea ce priveşte subiecţii, cât şi la nivel tematic (similar cu felul în care fraţii Dardenne îşi construiesc enclava de oraş mic??, Texasul îşi face simţită prezenţa ca mediu fizic în cadre -deşertul, peisajele, etc.) la început, apoi este caracterizat prin personaje (care sunt un produs al mediului lor). Niciunul nu e privit cu condescendenţă, niciunul nu e redneck-ul care vrea să Make America great again. Toţi sunt creionaţi ca personaje autentice cu lupte (majoritar) interioare demne de explorat, ale căror poveşti nu se rezumă la un punchline, însă destul de diferiţi de ceea ce este deseori portretizat ca fiind Statele Unite. Iar fiecare stil de viaţă este unul valid, nu se simte vreun pic de reproş, spre exemplu, în stilul de educaţiei al Sarei, ci este observat cum ea este afectată de el. Este frustrată că nu este un creştin destul de bun aşa cum un elev „tipic” dintr-un liceu american ar fi frustrat că nu are un punctaj destul de bun la SAT-uri. Per total, trilogia lui Minervini aduce un omagiu cel puţin interesant Americii pe care el a întâlnit-o şi în care locuieşte: obligându-se la un exerciţiu de imparţialitate şi folosindu-şi personajele ca piloni, el micşorează şocul interacțiunii cu un stil de viaţă diferit de visul american standard.

 

The Passage și Low Tide de Roberto Minervini rulează pe MUBI România până la jumătatea lunii august.