Studiu de caz: Cinema DeBalie, Amsterdam



Autor: Oana Darie

2015-08-06



ONG: Da

Număr de angajați: 3

Membru CICAE: Da

Membru Europa Cinemas: Nu

Membru Cineville: Da

Prețul unui bilet de cinema: 10 euro

 

DeBalie a început să existe în 1982 ca un loc de întâlnire pentru activiștii din Amsterdam. Clădirea: un fost tribunal. Au început cu întâlniri literare și discuții despre teatru și politică. În 1996, acest grup a renovat una dintre săli și a dedicat-o exclusiv cinemaului. De atunci, în această sală se proiectează filme în mod frecvent. Cinematograful în sine e o mică parte a unui conglomerat mai mare - un ONG numit DeBalie care e locul de muncă a circa 100 de persoane (2/3 dintre ei fiind angajați ai Grad Cafe DeBalie, restaurantul care completează cinematograful, și 1/3 fiind cei responsabili de departamentele ONG-ului). Deși restaurantul e o parte importantă din viața și activitatea de la DeBalie, el nu e motivul faimei acestui loc. Motivul real îl constituie filmele și dezbaterile generate de acestea și invitații speciali: la deBalie vin politicieni față în față cu publicul olandez, transformând acest spațiu într-o adevărată agora pentru cei cu apetit pentru activism. Dirk van der Straaten e cel care face selecția de filme și e responsabil pentru cam tot ce se petrece în sala de cinema. Echipa lui e mică, formată dintr-un tehnician, responsabil de proiecție și un asistent editorial, responsabil cu generarea informației despre filme.

Acesta e un interviu pe care colega noastră, Oana Darie, i l-a luat lui Dirk van der Straaten la începutul lui 2015, în încercarea ei de a se apropia de ceea ce înseamnă cinematografele art-house în Europa.

(Interviul poate fi citit în limba engleză aici.)

 

dirk van der straaten

 

Cinematograful tău e autofinanțat sau se sprijină pe fonduri guvernamentale?

Primim fonduri de la municipalitate, dar suntem independenți, în sensul în care ei nu ne condiționează în ceea ce privește conținutul pe care îl proiectăm. Aplicăm pentru aceste fonduri o dată la patru ani - ca peste tot în Olanda -, dar banii de la municipalitate reprezintă acum 10% din bugetul nostru. E un grant necesar, ne ajută, dar compania e mai mult sau mai puțin autofinanțată. Cinematograful în sine câștigă la fel de mulți bani pe cât sunt investiți în el. Aici, atracția principală sunt dezbaterile; acesta tinde să fie un eveniment mai scump. Pentru aceste programe primim sprijinul municipalității, în principal. În plus, cu banii care ies din activitatea de restaurant, se echilibrează bugetul. Se poate întâmpla să existe ani în care restaurantul să nu o ducă prea bine și să fie nevoie să transferăm bani de la activitatea culturală către el. Dar se întâmplă și invers, când transferăm bani din activitatea de restaurant către activitatea culturală.

 

Lucrați cu sponsori și fonduri particulare?

Noi nu proiectăm reclame, iar de cele câteva ori când am lucrat cu sponsori, ne-am trezit că am avut parte de  experiențe negative, așa că am renunțat la asta. Pe de altă parte, am început să le dăm oamenilor obișnuiți oportunitatea de a deveni „prieteni ai libertății cuvântului”. Ideea e că poți deveni un astfel de susținător al cinematografului nostru dacă plătești o sumă de bani anual, timp de 5 ani. În acest fel primim susținere de la oameni bogați din Olanda, de la oameni care sunt sau au fost antreprenori și cărora le-a mers bine și care țin la valori precum libertatea cuvântului. Dar pentru a vă face o idee, nu vorbim de oameni bogați în sensul în care oligarhii Rusiei sunt bogați, dar bogați în direcția aia. Aceste donații reprezintă poate 2% din bugetul nostru total.

 

Sunt donații?

Da. În schimbul acestor donații ei sunt invitați la două cine, pe care le organizăm pentru ei pe an: una primăvara, una toamna. La aceste întâlniri, invităm de asemenea oameni din mediul cultural. De exemplu, l-am invitat pe fotograful italian Toscani, care a făcut reclamele Benetton din anii ’90 - chestii foarte de avangardă la vremea lor. A venit aici și a stat la masă cot la cot cu „prietenii libertății cuvântului”. Și desigur, oricând vor să vină la proiecții, tot ce trebuie să facă e să ne trimită un email și le rezervăm un loc în sală.

 

Cum ajunge cineva la astfel de oameni și cum ați făcut voi ca să le găsiți sprijinul?

Noi avem un CEO - director artistic. El a lucrat ca jurnalist timp de vreo 20 de ani, la televiziune și în presa scrisă, și are o rețea de cunoscuți incredibilă. Pentru că a făcut interviuri cu CEO ai marilor companii din Olanda, îi cunoaște pe directorii multor bănci de aici. E un foarte bun director artistic pentru noi. Dacă avem nevoie să-l invităm pe rege, ei bine, putem… îl cunoaște pe rege! Cam așa stau lucrurile. Lui i se datorează existența acestei rețele de susținători numiți „prietenii libertății cuvântului”. Toți acești oameni care ne susțin cred că e un lucru bun să sprijine o instituție ca a noastră pe o perioadă mai lungă de timp. Dar în același timp ei sunt conștienți de faptul că nu pot cere nimic în schimb, în sensul că, dacă ne dau acești bani, ei nu au dreptul să ne spună „vreau posterul meu aici” sau „nu vreau să rulați filme despre cum companiile de petrol cheltuiesc bani in Nigeria”. Ca și municipalitatea, nici ei nu au dreptul de a influența programarea.

 

E o simbioză interesantă cea pe care o aveți aici: un restaurant foarte drăguț și un cinematograf de artă sub același acoperiș…

„Stomacul gol nu e un bun consilier politic”, spunea Albert Eistein. Grand Cafe De Balie e într-adevăr un restaurant bun. Bucătăreasa (the chef!!!) se străduiește să aibă un meniu cât se poate de variat, în segmentul de restaurant în care se află, desigur. Nu e un restaurant gourmet, dar dacă cineva vrea să plătească 20-25 de euro pentru o cină, poate veni liniștit aici și va mânca bine de banii ăștia. Cu acest preț, e unul dintre cele mai bune restaurante din oraș. Ceea ce facem noi ca cinema în plus e că din când în când includem și biletul la cinema în prețul cinei. Așa că pentru 20 de euro, nu numai că mănânci, dar participi și la un eveniment cultural.

debalie

 

Cum e publicul vostru? Cum l-ai descrie?

Majoritatea sunt cei interesați de programare. Acest loc a început ca un loc pentru dezbateri, născut din inițiativa unor oameni activi politic, așa ca avem destule dezbateri pe linia asta. Dar variem discuțiile între educație, rasism, drepturile omului. Ne ducem în toate direcțiile importante comunității. Filmele pe care le rulăm sunt conectate într-o formă sau alta cu aceste subiecte. Conexiunea asta poate fi mai strânsă sau mai largă. Felul în care suntem diferiți față de alte cinematografe sunt tocmai discuțiile; nu le avem în fiecare zi, dar le avem cel puțin o dată pe săptămână. Ca segment de vârstă, publicul nostru poate fi de 20 de ani, așa cum poate fi de 80 de ani. Cea mai mare parte totuși, e undeva la 40. În principiu, sunt oameni care citesc ziarele, cei care vin să ne vadă filmele. Vin și oameni de cultură și, desigur, jurnaliști.

 

Vă oferă feedback? Vă influențează programarea?

Da, uneori da. După proiecții niciodată nu ne oprim abrupt, întotdeauna spunem „Mulțumim, vă dorim o seară plăcută, mai sunt multe aspecte de discutat, motiv pentru care vă invităm alături, în bar, unde putem vorbi până târziu în noapte”. În felul ăsta, când vin și politicieni să se adreseze publicului, ei sunt foarte aproape de el, oamenii îi pot „atinge”, le pot adresa întrebări direct. În acest punct suntem diferiți de dezbaterile televizate: în deBalie, discuțiile sunt live, nu de carton, le poți privi și poți participa, poți fi implicat, poți pune întrebări. Ce se întâmplă aici e că îi poți cunoaște direct pe cei care sunt responsabili de politicile care guvernează țara. Cum publicul nostru e de asemenea format din jurnaliști, se întâmplă adesea ca ei să ne propună proiecte interesante la care noi găsim ulterior un titlu de film. Cu cineaștii se întâmplă același lucru: eu invit mulți cineaști să-și proiecteze filmele aici. Se întorc să vadă și celelalte filme. În timp s-a creat o comunitate diversă.

 

Cât de des schimbi programarea: săptămânal sau păstrezi filmele mai mult de o săptămână?

De obicei păstrăm programarea între 6 săptămâni și 2 luni. Adesea avem 3-4 filme care rulează concomitent. Începem cu o proiecție pe zi, și apoi scădem frecvența pe măsură ce trec săptămânile. De exemplu, am avut Salt of the Earth de la începutul lui decembrie până la sfârșitul lui ianuarie. Dar începem să rulăm Dear White People cu 12-14 proiecții în prima săptămână. Sunt multe filmele care au o „coadă lungă”, pentru că lumea încă vine să le vadă. Abia am încetat să proiectăm Alphabet. Am avut filmul ăsta timp de jumătate de an. După două luni încă îl proiectăm o dată pe săptămână pentru că fiind un film despre educație, are un public țintă precis - oamenii care lucrează în educație. În fiecare săptămână în care îl proiectam, joia sau sâmbăta, tot veneau 30 de oameni să vadă filmul ăsta. Dar dacă filmul nu are un public țintă atât de clar și vedem că nu aduce oameni în sala de cinema, îi reducem numărul de proiecții per săptămână.

 

În afara discuțiilor politice pe care le organizați pentru publicul vostru, mai organizați și alt tip de evenimente?

Acum avem un festival al drepturilor omului organizat în parteneriat cu Human Rights Watch, o organizație internațională. În mai, avem un festival de design în parteneriat cu What design can do, care e o organizație responsabilă și de niște conferințe de design. Toamna care vine avem un festival de videoclipuri, unde invităm regizorii de videoclipuri să vină și să-și prezinte lucrările. Contemporane, clasice. Căutăm să introducem și un sistem de premiere… ăsta e planul pentru toamna asta.

 

Faceți parte din rețeaua CICAE. Ce avantaje vă aduce asta?

Pot călători ca să fac parte dintr-un juriu de festival (râde). Cred că e important și distractiv să fii în contact cu cei care au job-ul tău în alte părți ale lumii, oameni care lucrează în industria asta. Eu sunt foarte curios să-i cunosc. Care le sunt punctele tari? Care le sunt punctele slabe? Să fii prezent într-un juriu e distractiv, dar e interesant să stai de vorbă cu alți manageri de cinematografe art-house. De exemplu, eram la Berlin într-un juriu alături de un tip din Canada. Mi-a spus, „am început să proiectăm filme în timpul zilei și ni s-au dublat veniturile”. Se pare că oamenii au timp să vină nu doar seara să vadă filme. O lună mai târziu am început să proiectăm și noi în timpul zilei. Pentru proiecția de la ora 3.00 am avut 25 de spectatori, pentru cea de la 5.00, 30, pentru cea de la 7.00, 12, iar pentru cea de la 9.00, 13. Așa că proiecțiile din timpul zilei au avut mai mult succes decât cele de noapte. Așadar asta a fost o informație valoroasă.

 

Mă întrebam, cu toată experiența ta de selecționer, ai putea defini ce e un film art-house? Până acum, știu că e un film care rulează în festivalurile de film, care a fost făcut cu mijloace independente, cu buget mic. Dar toate astea nu sunt tocmai o definiție…

Art-house e orice cu excepția Transformers. Există o distincție totuși, cel puțin aici, dar e destul de derutant faptul că majoritatea filmelor europene sunt considerate art-house în Olanda. Chiar și filmele de buget mare, direcționate către un public larg, cum a fost de pildă Intouchable - în fond o poveste de tip american, dar în franceză - pot fi considerate art-house. A rulat doar în cinematografele art-house și a avut succes cât un film cu buget mare. Dar există multe zone gri în definiția asta. 12 ani de sclavie a rulat doar în cinematografele art-house, în Olanda. Multe dintre filmele nominalizate la Oscar sunt arătate în cinematografele art-house. Multiplexul de peste drum (n.r. Cinema Pathe) arată de asemenea filme art-house. Ei nu se autointitulează „art-house”, dar profilul lor e mai degrabă de filme pentru un public matur. N-ai să vezi la ei blockbuster-e, ci mai degrabă următorul film cu Bill Murray sau Meryl Streep, mai ales dacă e regizat de Wes Anderson sau Jim Jarmush sau cineva de calibrul ăsta. Dacă e bazat pe un bestseller atunci iar: ai să-l vezi proiectat acolo. Dar e dificil de spus „asta e art-house, asta nu e”. Așadar mi-e greu să-ți delimitez ce e și ce nu e art-house. Ai, pe de o parte Transformers care cu siguranță nu e arthouse. Apoi ai filme despre care poți spune cu claritate că sunt art-house, ca Boyhood - deși în Olanda a rulat în multiplexuri. E o zonă de gri destul de amplă.

 

cladirea