Reminder TIFF - The Kids Are NOT Alright



Autor: Alex Mircioi şi Flavia Dima

2017-07-22



Alex Mircioi: Trebuie să recunosc că anul ăsta am cam tras chiulul la TIFF şi nu am văzut pe cât de multe filme aş fi vrut, dar două filme care chiar mi-au atras atenţia au fost două filme cu copii: Teren de joacă / Plac Zabaw / Playground (2016, r: Bartosz M. Kowalski), un film polonez care continuă clasica discuţia despre cultura violenţei şi cum afectează dezvoltarea copiilor, şi Piatră pe inimă / Hjartasteinn / Hearstone (2016, r: Guðmundur Arnar Guðmundsson), care se apropie cel mai mult de structura clasică de coming-of-age, despre prietenia dintre doi băieţi la pubertare sub influenţa normelor de masculinitate.

Mi se pare că cele două filme discută în moduri foarte diferite despre ce influenţează formarea copiilor, cu accent în special pe violenţă/agresivitate.

Ştiu că tu ai avut nişte probleme cu Teren de joacă  - ai vrea să vorbeşti puţin despre asta? 

Teren de joacă 1

Flavia Dima: Eu îl văzusem la Varșovia, anul trecut, era în sidebar-ul FIPRESCI de debuturi est-europene pe care a trebuit să le vedem și l-am evitat ca pe ciumă la TIFF. A fost chiar primul film pe care l-am văzut acolo și mi s-a părut că e făcut după rețeta de filme șocante prezentate de obicei în festivalurile europene: cele care au subiect care riscă să aprindă spiritele, promisiunea unui tip de violență atipică filmelor de masă (expusă mai mult sau mai puțin grafic), care nu poate fi suportată de către vasta majoritate a publicului, un regizor cinic care se bucură de suferința publicului și-i face proști dacă nu-s de acord cu el à la von Trier, doar că mi se pare că Bartosz Kowalski își propune să fie un enfant terrible în aceeași venă, dar nu prea reușește. Mi s-a părut că e construit facil: triptic cu trei copii (doi băieți și o fată) din familii disfuncționale care îi marchează, o formulă care oricum este lăsată baltă la un moment dat pentru că dispare fix personajul feminin al cărui singur rol în film este să sufere în draci și să încerce să se comporte ca o caricatură feminină fără să reușească asta. În rest, e joaca unor băieți, a căror lipsă de direcție pare forțată, iar jocurile video mi s-au părut fix cea mai mică chestie care i-ar putea convinge să comită un gest de violență extremă. Asta cu mediul social defectuos îi iese bine într-o oarecare măsură, la fel și modul în care școala nu combate, ci acomodează bullying-ul prin faptul că învață copiii, încă de mici, să-și mascheze pornirile interioare într-un context social mai larg. Sau că, din contră, o persoană nu poate fi exclusiv rea sau exclusiv bună (ca-n Aurora lui Puiu). Execuția lasă însă foarte mult de dorit din punctul meu de vedere, iar promisiunea că este bazat pe un caz real mi s-a părut didactică și învechită, efectiv ruptă din filmele thriller/horror din etapa a doua a Golden Hollywood-ului. Apogeul (spoiler!), în care ei ucid un copil de cca. 4-5 ani, este super evident, pus cu mâna parcă: deși Kowalski l-ar dori un gest lipsit de sens și relativ brusc, construiește foarte multă tensiune până la momentul efectiv al uciderii, filmată într-un plan-secvență de peste cinci minute care are loc lângă niște șine de tren, dumnezeule, adică să stau eu, spectatorul, cu o senzație oribilă în stomac să nu-l calce trenul pe ăla micu’ deși știu că sigur o mierlește (ca până la urmă să fie ucis cu pietre: detaliul cu trenul e efectiv inutil, doar creează tensiune viscerală ieftină, la fel ca și lungimea cadrului). Da, înțeleg, e filmat de la distanța, noi, societatea, nu mai putem face nimic și privim neputincioși și terifiați de la distanță, distanța la care ne-am aflat mereu noi, burghezii ăștia cu vieți perfecte pe care nu le știm aprecia că suntem narcisiști și egoiști, avem tupeul să fim șocați de cazurile acestea când nici măcar nu le trăim, le vedem la cinema/tv și chiar plătim pentru a face asta și așa mai departe. Oricum, am ieșit din sală când a devenit evident că tot ce mai vrea filmul acesta de la mine e să fiu oripilată pentru tot restul duratei sale; eu îmi iau un prag imens la filmele cu violență împotriva copiiilor, mă fac albă la față și o tai, nu rezist. (Deși am dat în trecut de filme care utilizau scene în care se folosea violență împotriva copiilor, mi s-a mai întâmplat să mă întorc în sală la finalul secvențelor respective, dacă mi se părea că povestea până în acel punct era mai nuanțată și complexă, și dacă simțeam că nu pot intui rezolvarea conflictului și încă îmi doresc să îl văd până la bun sfârșit. Aici nu a fost cazul.)

Teren de joacă 2

A.M.: Mi se par juste multe din lucrurile pe care le spui, dar mie îmi place Teren de Joacă, deşi când s-a terminat proiecţia am rămas cu acelaşi gust amar pentru că finalul mi se pare exploatator/manipulator. Totuşi cred că face nişte chestii mişto. Îmi place naraţiunea fragmentată în perspectivele celor trei personaje care foloseşte aceeaşi secvenţă ca pivot (când se întâlnesc la şcoală este un soi de racord de priviri care declanşează următorul capitol, următoarea poveste a unui copil), mi se pare că funcţionează bine şi dinamizează un film care, altfel, nu ar ieşi din estetica festivalieră de cadru lunguţ, destul de static. Mi se pare că e atent să construiască un ritm cu nişte contrapuncte bine gândite. Toate momentele de violenţă în care fiecare dintre cei trei copii erup, care nu par să aibă nicio motivaţie şi nicio legătură cu ceva din diegeză, sunt foarte bine dozate şi folosite într-un fel de crescendo bizar.

Da, clar, filmul redă un univers masculin, dar nu mi se pare că priveşti personajul feminin ca fiind pedepsit. Din contră, mi se pare că secvenţa este construită tocmai să redea violenţa actului prin mijloace cinematografice mai obişnuite (un montaj alert, un colaj de replici violente şi ţipate, redate în cadre strânse şi mişcate etc.) decât în restul, care sunt deseori redate într-o încadratură ceva mai obiectivă/distanţată. Jocul timid al fetei în contrast cu agresivitatea băieţilor mi se pare că e un alt element care te apropie mai mult de ea. Într-un fel, povestea asta drăguţică de dragoste pe care ţi-o promiteau şi climaxul ăsta violent mi se pare că reprezintă prima mare ţeapă a filmului - aici începi să înţelegi de ce fata bea în primul capitol un pahar de apă clocotită şi pare să se liniştească, de ce protagonistul îşi bate tatăl paraplegic şi pare să se liniştească etc. Arată violenţa asta complet iraţională care pare să se fi înrădăcinat adânc în psihicul copiilor şi să răbufnească din când în când. În cazul ăsta nu mă deranjează atât de tare faptul că rămâne într-un univers masculin, pentru că mi se pare că dacă vorbeşte despre violenţă şi în rândul bărbaţilor/băieţilor există o cultură a violenţei mult mai pronunţată.

Teren de joacă 3

Şi da, clar are o viziune sumbră asupra copilăriei şi comportamentelor/atitudinilor complet necopilăreşti şi neinocente pe care o relevă în câteva pastiluţe şocante, dar nu mi se pare că încearcă să te convingă de ceva, cât să te facă să conştientizezi ceva. E reacţionar? Da, un pic, cu toată teza inocenţei dispărute şi anxietatea asta destul de bătrânicioasă despre ce-se-întâmplă-cu-copiii-de-azi, dar nu mi se pare un film lipsit total de iscusinţă sau inventivitate în a spune nişte lucruri deja clişeizate.

F.D.: Corect - violența copiiilor este de multe ori inexplicabilă în modul ei de manifestare, sau aleatorie. În Toba de tinichea (1979) al lui Schlöndorff e o scenă care ilustrează atât de frumos - în sens cinematografic - această teză: atunci când Oskar este forțat să mănânce o broască pe care copiii din cartier au făcut pipi. Aleatoriu și dezgustător, obținut din ceea ce au avut copiii la îndemână în momentul respectiv, doar pentru a se distra. Iar lipsa de empatie a copiiilor mici este uneori absolut devastatoare, chiar dacă am dori să credem că cei mici ar fi mai empatici ca noi, c-ar vedea adevărul dincolo de suprafață pentru că încă n-au învățat regulile suprafeței. Dar ne înșelăm amarnic, de fapt, iar asta subliniază și filme precum Teren de joacă - adevărul e undeva pe la mijloc de obicei, dacă nu e, de obicei e un film-parabolă. Ori nu prea cred că Teren de joacă e o parabolă, e mai degrabă o lecție mult prea didactică, scrisă prea după rețetă.

Piatră pe inimă 1

În schimb, unde cred că e adevărul la mijloc din coming-of-age-urile de la TIFF este în Piatră pe inimă. E și acesta un film cu o doză oarecare de violență (deși îndepărtată de cea din Teren de joacă), dar aici timpul pe care îl petreci cu protagoniștii e diferit: în filmul polonez, accentul cade pe șoc și pe încercarea de a înțelege ce s-a petrecut și ce se petrece cu copiii, în timp ce în celălalt film trăiești alături de ei transformările personalităților și psihicului lor. Cât și introducerea lor în ordinea simbolică a lucrurilor, mediată de către maturizarea sexuală care aici vine cu o doză de conștientizare din partea fiecărui personaj. Miza este și ea total diferită - Guðmundsson declară că e inspirat de filme precum Prietenie/Stand By Me (1986, r: Rob Reiner) - pentru că e vorba de tranziția de la copilărie la adolescență. în timp ce Teren de joacă e ferm împământat în copilărie, acțiunea e condensată într-o singură zi, față de luni de zile în care vezi atât momente cruciale, decisive din viața protagoniștilor din Piatră pe inimă, dar și cele micuțe, impregnate de tandrețe și imprevizibilitate, din care câteva se rostogolesc la vale în ceva mult mai important, mai definitoriu.

Ce crezi despre modul în care este tratată maturizarea sexuală a personajelor din acest film? Mie mi s-a părut foarte veridică, mai ales fiindcă este profund legată de contextul social al copiilor, de stigmele care pot apărea în familie sau în cercul de prieteni.

A.M.: Într-adevăr, Piatră pe inimă este mai veridic, dar cred că se datorează şi faptului că diferă mult ca miză. Guðmundsson încearcă să recreeze o atmosferă şi nişte întâmplări cu care a avut contact – peisajul islandez şi copilăria care nu e stingherită de tehnologie, joculeţe inventate de puşti etc. Pentru că el îşi doreşte să investigheze mai mult normele de masculinitate şi faptul că încă de la o vârstă fragedă eşti conştient de ele şi cred că ar fi fost un complet alt film dacă s-ar fi intersectat cu tot ce afectează copilăria acum. În tabăra cealaltă, Kowalski vine mai înspre contemporan şi face un film tezist, ceea ce nu e neapărat rău dacă mă întrebi pe mine. Mi se pare că mesajul se înţelege, nu mi se pare făcut după vreo reţetă, ci mi se pare destul de neconvenţional şi chiar antrenant din punct de vedere stilistic/estetic.

Teren de joacă 4

Acestea fiind spuse, şi mie mi-a plăcut mai mult Piatră pe inimă, şi, da, mi se pare că se dedică mult mai mult reprezentării maturizării ca proces. Este într-adevăr mult mai nuanţat şi acoperă mai multe arii (practic, fiecare latură a interacţiunilor sociale din copilărie este declinată în mai multe personaje bine conturate şi aproape face o radiografie a unui întreg oraş). Însă, ceea ce îmi place mult este că, în acest portret nostalgic al tinerilor dintr-un mediu rural, surprinde lupta unor băieţi de a se conforma normelor masculinităţii fără să îşi compromită textura delicată.

Violenţa doar planează în jurul celor doi protagonişti şi, la un moment, ajunge să se infiltreze în viaţa lor. Conflictele părinţilor lor sau, pur şi simplu, lumea adulţilor există la periferia poveştii, câteodată intersectându-se cu aventurile celor mici, dar, în principiu, pe o traiectorie distinctă. Cu toate acestea, lumea plină de violenţă şi reguli a adulţilor ajunge să afecteze şi microuniversul copiilor. Asta mi se pare tare, acest sentiment al unei poveşti mai mari din care noi vedem doar o frântură, prin perspectiva copiilor.

Revenind la paralela iniţială, în Teren de joacă relaţia erotică este ceva mai caricaturizată, însă în Piatră pe inimă ai o investigare mai abilă asupra relaţiilor erotice între copii (ca teren de luptă pentru descoperirea sexualităţii) – ai traiectoria heterosexuală şi încercarea unui băiat de a se conforma cu normele masculinităţii şi traiectoria homosexuală şi lupta cu aceleaşi norme.  

F.D.: Mie asta mi-a plăcut cel mai mult la Piatră pe inimă, dincolo de atmosfera extrem de intimă și caldă a filmului - faptul că surprinde cu o privire atât de empatică și de veridică maturizarea sexuală al unui tânăr gay: mici gesturi necontrolate față de alți băieți, încercările inadecvate de a iniţia relații heterosexuale, sufocarea sub un tată alcoolic și abuziv care reprezintă tot ceea ce-i în neregulă cu patriarhatul, ale cărui încercări de a-și „căli” fiul constau în bătăi îngrozitoare, despre care tu, spectatorul, știi sigur că va reacționa îngrozitor atunci când va realiza că băiatul lui nu-i genul care va ajunge să-și bată soția și copilul de le sare apa-n piuă. (Pe de altă parte, paralela cu Thor, care trăiește în pur matriarhat, cu o mamă excentrică și două surori, una explozivă și alta care face tot felul de experimente artistice, mi se pare foarte tare.) Este foarte empatic din punctul acesta de vedere: prin Kristján trăiești atât euforia și distracția specifice vârstei, dar mai ales indignarea lui față de nedreptatea celorlalți și, în special, durerea lui sfâșietoare. Alături de ceea ce menționezi tu, Guðmundsson spune că a vrut să-și omagieze niște prieteni LGBT care s-au sinucis în adolescență datorită respingerii pe care au suferit-o - complexitatea cu care este construit personajul lui Kristján și evenimentele care i se petrec denotă această sensibilitate a lui. 

Piatră pe inimă 2

Deși este imputabil faptul că filmul se axează totuși mai mult pe Thor și că personajul lui Kristján cam dispare (spoiler!) după tentativa lui de suicid, personajul heterosexual, mi se pare cumva justificat- Guðmundsson nu-și asumă decât cât trebuie reprezentarea unui grup căruia nu-i aparține, dar de care a fost foarte apropiat, în rest este mai apt să-și spună propria poveste. Și nu mi se pare că stagnează după acel punct culminant, ci se lansează într-o explorare superbă a senzației de vină a supraviețuitoruluisentimentele personajelor sunt expuse în totalitate și apar ca fiind complet autentice (mai ales că se petrec pentru prima oară în viețile personajelor), deznădejdea lui Thor și încercările lui de a repara, pe cât posibil, situația din postura lui de puști pot să îți frângă sufletul. Piatră pe inimă arată că da, iubirea este oarbă, mai ales cea între prietenii din copilărie: la început, cel mai groaznic lucru care pare să li se poată întâmpla în univers este să faci pipi pe tine la o petrecere în pijamale, ca mai apoi viața să le dovedească faptul că e mult mai cruntă de-atât. Dar indiferent de circumstanțe, prietenii adevărați nu se părăsesc niciodată unul pe celălalt.

Mult îmi place și faptul că sunt înconjurați perpetuu de moarte (mai ales datorită faptului că locuiesc în mediul rural) - deși, fiind copii, par să creadă că asta se petrece doar bătrânilor sau animalelor și n-o conștientizează decât atunci când se aproprie extrem de mult de ei. Cu toate că este poate cea mai șocantă scenă din film (pentru că e total fără preaviz și este plasată chiar la începutul filmului), mi s-a părut interesantă secvența în care copiii calcă în picioare peștii pe care tocmai i-au prins, modul în care risipesc în mod arbitrar și brutal niște vieți nevinovate, care apoi sunt lăsați să putrezească. E o parabolă bună pentru felul în care se desfășoară restul filmului. Ție cum ți se pare modul în care Piatră pe inimă surprinde relația cu natura a personajelor - atât cea exterioară, cât și cea interioară?

Piatră pe inimă 3

A.M.: Măi, trebuie să recunosc că paralela cu peştii mi s-a părut destul de ieftină. Nu pot să zic că asta face din Piatră pe inimă un film prost, dar transformarea în simbol a ideii de alteritate care trebuie pedepsită nu mi s-a părut necesară într-un film care are atâtea de zis. Cu toate astea, îmi place mult faptul că se plasează înainte de epoca tabletelor şi aplicaţiilor, nu pentru că (aşa cum tot spune toată lumea) distrug copilăria, ci pentru că îl face să pară într-un fel atemporal. În acelaşi timp, mi se pare că peisajul (pe lângă faptul că îl face foarte pictural şi „frumos” ca imagine) îl face să pară foarte specific, o chestie care se întâmplă în acest sătuc/orăşel izolat, în această enclavă rurală. Toată frumuseţea asta îl ajută şi cu acele secvenţe în care cei doi se plimbă fără niciun scop, încercând să-şi umple timpul care acum ar fi umplut de facebook-ăreală – e altceva când se plimbă pe câmpurile alea înverzite sau pe lângă vreun râu. În mod cert dacă acţiunea avea loc (aşa cum se întâmplă în Teren de Joacă) în mediul urban filmul ar fi fost complet diferit.

Ca o mică încheiere, aş spune (din nou) că cele două filme sunt foarte diferite – pe de o parte, avem un film islandez care încearcă să vorbească despre nişte valori umane cu o textură foarte delicată şi pe un fundal superb, lucrând cu empatia ca să-şi releve mesajul (toate elementele astea te atrag în lumea filmului şi tot ce se întâmplă în poveste te afectează); şi un film care se plasează la extrema cealaltă, lăsând frumosul la o parte şi lucrând constant cu şocuri (fie că vorbim de cele din poveste sau de cele de la nivel stuctural – elipse ş.a.m.d.) ca să te ţină conştient şi activ (ca spectator).