Realisme asiatice de văzut la Les Films de Cannes a Bucarest



Autor: Andreea Mihalcea

2015-10-23



Jafar Panahi se întreba la un moment dat în docu-ficțiunea This is Not a Film / In film nist (2011) la ce bun servește să faci un film dacă îl poți spune. Printre producțiile asiatice care vor fi proiectate în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest se numără și cele mai recente filme ale unor regizori diferiți unul de altul, însă experimentați cu toții în estetici de tradiție realistă și preocupați de raportul dintre individual și colectiv. Textúrile senzoriale ale unui Apichatpong, duratele temporale languroase și mizanscenele în adâncime ale unui Hou Hsiao-Hsien, valențele documentar-autoreflexive ale unui Jafar Panahi sau interesul pentru modul în care socialul formatează destine particulare al lui Jia Zhangke motivează importanța în recepție a vizionării filmelor acestora pe ecran mare.

 

The Assassin / Nie yin niang (r. Hou Hsiao-Hsien, 2015, 107’)

The Assassin

După 8 ani de la lansarea lungmetrajului Three Times, veteranul Noului Val Taiwanez, Hou Hsiao-Hsien revine pe piața internațională cu The Assassin, o co-producție China-Hong Kong-Taiwan cu un buget de 15 milioane de euro, câștigător la Cannes al premiului pentru regie, la egalitate cu Journey to the Shore-ul lui Kiyoshi Kurosawa. 

Pornind de la o veche poveste despre dinastia Tang și totodată fan din copilărie al literaturii de inspirație wuxia, Hou Hsiao-Hsien plasează The Assassin în China secolului al IX-lea, într-o perioadă în care stabilitatea imperiului este amenințată de mișcări de revoltă ale unor provincii de frontieră. Pe acest fundal, Nie Yinniang (Qi Shu) – o fată de origine nobilă răpită din sânul familiei și antrenată ca asasin expert în arte marțiale în slujba curții – trebuie să aleagă între datorie și uciderea bărbatului cu care a fost cândva logodită, Tian Ji’an (Chen Chang), care este și principalul inamic al împăratului.

The Assassin se anunță a fi un film de arte marțiale extrem de atipic, având în vedere pe de-o parte că este un gen care presupune accentul pe spectacularul luptelor și pe sfidarea legilor gravitației – spectacular adesea redat prin cadre scurte montate rapid –, și pe de altă parte, predilecția lui Hou pentru timpii lungi și credo-ul său în cinema-ul dedramatizat și ne-spectacular. În acest sens, Hou și-a exprimat intenția de a face un film în care scenele de acțiune să fie redate cât mai verosimil și prin cât mai puține tăieturi de montaj cu putință. Ba mai mult decât atât, pretinde că nici nu s-ar fi insipirat din filme chinezești sau hong-kong-eze de arte marțiale, ci ceea ce l-ar fi ghidat ar fi fost mai degrabă filmele japoneze cu samurai. Hou Hsiao-Hsien a filmat cu vechiul său colaborator, DOP-ul Ping Bin Lee (A Time To Live, A Time to Die, The Puppetmaster, Flowers of Shanghai, Milennium Mambo) în studio și în regiuni montane din Mongolia, motiv pentru care e întru totul justificat să anticipăm că atât minuțiozitatea celor doi în ceea ce privește verosimilitatea detaliilor de scenografie, cât și strategiile realiste de evocare a textúrilor de ambianță au dus la realizarea unor compoziții breathtaking.

The Assassin va putea fi vizionat pe 24 octombrie la Cinema Studio și pe 26 octombrie la Cinema Pro.

 


 

Cemetery of Splendour / Rak ti Khon Kaen (r. Apichatpong Weerasethakul, 2015, 122’)

Cemetery of Splendour

Apichatpong Weerasethakul, regizor și artist video thailandez, e deja un nume într-o categorie care e doar a sa. Preocupat de coexistența mundanului și a supranaturalului, ale căror imixtiuni pot fi exprimate prin efecte audiovizuale sinestezice și printr-o narațiune deseori non-lineară, Apichatpong practică un tip de cinema care se adresează spectatorului cu precădere la nivel senzorial; detaliile realiste ale poveștilor sale ireale, dincolo de straturile alegorice, produc interpelări viscerale ale spectatorului în întunericul „aici și acumˮ-ului din sala de cinema.  

Prezentat la Cannes în cadrul secțiunii Un Certain Regard, Cemetery of Splendour gravitează în jurul unei misterioase maladii narcoleptice care afectează un grup de soldați din Isan, o regiune din nord-estul Thailandei. Într-un spital improvizat într-o școală, deasupra unui cimitir, unde medicii folosesc terapia luminoasă ca tratament, Jenjira (Jenjira Pongpas) îl îngrijește pe unul dintre acești soldați, Itt (Banlop Lomnoi, Tropical Malady). În scurgerea acestui timp, ea citește bizarul jurnal al bărbatului și se împrietenește cu Keng, o clarvăzătoare care are capacitatea de a ajuta rudele să comunice cu cei „adormițiˮ. Trezindu-se, Itt îi povestește Jenjirei viața sa din somn.

Apichatpong relatează într-un interviu[i] că ideea filmului i-a venit de la o știre reală – 40 de soldați thailandezi care au intrat într-o astfel de carantină în aceeași perioadă cu izbucnirea unui val de violențe în Thailanda în urmă cu aproximativ 3 ani –, ceea ce reafirmă o căutare specifică de-ale regizorului: creionarea unor personaje ale căror istorii individuale și colective poartă în ele urmele tumulturilor socio-politice. În mod similar, tipica sa strategie de identificare a irealului din real încorporează reminescențe religios-spirituale.

Cu toate că o vom putea recunoaște pe Jenjira Pongas din alte filme de-ale lui Apichatpong, precum senzualul Blisfully Yours, Syndromes and a Century sau Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, câștigător al Palme d’Or-ului în 2010, în Cemetery of Splendour ea are, de această dată, un rol principal. În schimb, ceea ce diferă în componența colaboratorilor este faptul că e primul proiect la care regizorul thailandez lucrează împreună cu DOP-ul Diego Garcia, experimentat în filtrarea cromatică ingenioasă a imaginii. Apichatpong povestește[ii] că l-a cunoscut pe Garcia prin intermediul regizorului mexican Carlos Reygadas, cu care acesta ar urma să filmeze în curând, după ce Miguel Gomes i-a „furatˮ DOP-ul obișnuit, pe Sayombhu Mukdeeprom, pentru realizarea „[A.W.] imposibilului de lungˮ Arabian Nights / As Mil e Uma Noites (2015), triptic al cărui timp total de vizionare depășește 6 ore.

Cemetery of Splendour va putea fi vizionat pe 23 octombrie la Cinema Elvira Popescu și pe 26 octombrie la Cinema Studio.

 

 

 

Taxi (r. Jafar Panahi, 2015, 82’)

Taxi

Cineastului iranian Jafar Panahi i s-a impus în 2010 interdicția de a face timp de 20 ani filme, de a scrie scenarii, de a călători în afara țării sau de a da interviuri, el riscând o sentință de şase ani de închisoare, fiind acuzat de propagandă anti-guvernamentală. De atunci, Panahi a căutat soluții pentru a continua să-și facă meseria, filmele sale din ultimii patru ani fiind construite pe premisa fructificării creative a acestor constrângeri.

În This is Not a Film (2011) și în Closed Curtain (2013) – filme la granița dintre documentar și ficțiune profund autoreflexive – setting-ul era cel al propriului apartament din interiorul căruia Panahi tânjea înspre străzile Teheranului, respectiv cel al casei sale de vacanță. Acțiunea din Taxi, premiat cu Ursul de Aur la Berlin, apreciat de critica de film internațională și comparat cu Ten-ul lui Abbas Kiarostami, se petrece într-un taxi galben condus de el de această dată chiar pe străzile orașului, în care și-a instalat o cameră de filmat pe bord. Timp de 80 de minute, simulate sau nu ca timp real, în mașină se urcă diverși „cliențiˮ, printre care și tânăra sa nepoată, Hana Saeidi, care îi reproșează unchiului cu o seriozitate comică faptul că a venit să o ia de la școală într-un taxi, „fără să țină cont de reputația eiˮ. Din interacțiunea dintre pasageri și taximetristul-regizor, cât și din programarea mecanismelor stilistice în scopul creării unei intimități cu un spectator-martor, cea mai recentă „ilegalitateˮ a lui Panahi se conturează ca o tragi-comedie pe marginea cotidianului contemporan străbătut de interdicțiile și contradicțiile unui regim opresiv.

Taxi va putea fi vizionat pe 1 noiembrie la Cinema Studio și la Cinema Elvira Popescu.

 


 

Mountains May Depart / Shan he gu ren (r. Jia Zhangke, 2015, 131’)

Mountains May Depart

Interesat de impactul configurării și schimbărilor sociale din China (politice, economice, morale) asupra vieților individuale și noțiunilor de tradiție, familie și iubire, Jia Zhangke este un regizor care și-a reinventat ludic propria stilistică de-a lungul anilor. Îndepărtându-se tot mai mult de rădăcinile stilistice realiste vizibile în prima parte a filmografiei sale, acesta rămâne fidel ipostazierii lumilor ficționale drept sisteme organiciste în care totul se leagă prin niște raporturi de complexitate cauzală, vorbind în acest fel despre dezorientarea și alienarea generațiilor post-maoiste.

În Mountains May Depart, Zhangke urmărește evoluția unei familii pe parcursul a trei perioade temporale, trecutul recent (1999) – căsătoria lui Tao (Tao Zhao, A Touch of Sin) cu afaceristul de succes Zhang și nașterea lui Dollar –,  prezentul (2014) – divorțul celor doi și emigrarea tatălui și a fiului în Australia – și viitorul apropiat (2025) – efectele emoționale ale înstrăinării lui Dollar de mama sa, dar și de cultura chineză. Fiecare etapă e filmată într-un alt aspect ratio, cineastul chinez incluzând material documentar surprins de el înainte de lucrul la Mountains May Depart, motivând într-un interviu[iii] includerea acestor bucăți aleatorii cu necunoscuți pe străzi de faptul că specificitatea etnografică a unor lucruri surprinse într-un moment anume din trecut ar fi imposibil de reprodus. Opunând explicit clase sociale și șansele lor aferente, filmul lui Zhangke pare o alegorie despre cum traiul și alegerile după criterii pragmatice pot afecta relațiile interumane și despre cum distanța poate atenta inclusiv la amintirile unui trecut comun al unei mame și a unui fiu.

Mountains May Depart va putea fi vizionat pe 28 octombrie la Cinema Studio şi pe 29 octombrie la Cinema Pro.

 

 

Line-up-ul anunțat de Les Films de Cannes à Bucarest include titluri de filme apreciate deja de critica internațională precum epopeicul The Arabian Nights al lui Miguel Gomes (Aquele Querido Mês de Agosto, Tabu), distopia romantică The Lobster a lui Yorgos Lanthimos (Kynodontas, Alpeis), Love, filmul erotic 3D al lui Gaspar Noé (Irreversible, Enter the Void), sau Dheepan-ul lui Jacques Audiard (Un prophète, De rouille et d'os), distins cu Palme d’Or, filmele românești Un etaj mai jos al lui Radu Muntean și Comoara lui Corneliu Porumboiu, cât și o restrospectivă dedicată lui Audiard.

 

Programul complet al festivalului Les Films de Cannes à Bucarest poate fi accesat aici.



[i] Cannes press kit: http://goo.gl/2iLv30.

[ii] Idem.

[iii] Cannes press kit: http://goo.gl/KD1dqD.