Privilegiul înseamnă prestigiu - Despre minorități sexuale la Oscaruri



Autor: Alex Mircioi

2016-02-28



După ce în ultimul timp #OscarsSoWhite a trend-­­uit pe cam toate reţelele de socializare, numeroase discuţii au fost deschise despre lipsa de diversitate a nominalizaţilor. După ce comunitatea afro-americană a primit o statuetă simbolică de acum-opriţi-vă-să-mai-cereţi pentru 12 Years a Slave, cele două ediţii ale Oscarurilor au fost din ce în ce mai albe; cât despre gender equality, să nu uităm că prima câştigătoare (Kathryn Bigelow) a premiului pentru Best Director a venit în 2009 şi, aşa cum a subliniat Sir Ian McKellen recent, nici la capitolul persoane LGBT+ nu stau prea bine. Discursul meu a fost în două sacouri... „Sunt atât de mându să fiu primul bărbat deschis homosexual care câştigă Oscarul.” A trebuit să îl pun înapoi în buzunar de două ori.

Desigur, în ultimul deceniu, un număr decent de filme cu teme homosexuale au fost apreciate de Academie, dar, în majoritatea timpului, sub semnul unei reprezentări fie transformate pentru o mai bună înţelegere a publicului heterosexual, fie pur şi simplu negativă.  De asemenea, există şi actori care au câştigat Oscaruri pentru intepretarea unor personaje homosexuale, dar faptul că mai nou (de la Philadephia, 1993) acestea au devenit  roluri demonstrative pentru membrii AMPAS (Academy of Motion Picture Arts and Sciences), e în sine problematic.

Anul acesta nu a fost lipsit de probleme în ceea ce priveşte comunitatea LGBT+ şi Oscarurile. În primul rând, faptul că melodrama lesbiană Carol nu a fost nominalizată la Best Picture, deşi au rămas două locuri libere în categorie (Academia a selectat doar opt filme în loc de numărul maxim de zece). Celălalt are legătură cu reprezentarea trans şi e compus din a) eşecul lui The Danish Girl să ofere un insight real în comunitate sau să exprime probleme de actualitate, alegând în schimb să se ascundă în perspectiva soţiei lui Lili, Gerda, care priveşte din exterior (la fel ca publicul) şi afișând un stereotip, b) ignorarea filmului Tangerine, un efort cinematografic independent cu actriţe trans în rolurile principale.

 

 

Pentru că voi reveni la problema Carol, voi discuta mai întâi cele două filme trans, ca să trasez diferenţele de abordare între ceea ce Hollywood şi Academia consideră o operă cinematografică merituoasă şi ceea ce, după ei, nu merită menţionat. Tangerine e un film independent, care spune povestea unei prostituate trans, Sin-Dee (Kitana Kiki Rodriguez) şi a prietenei sale, Alexandra (Mya Taylor). Proaspăt ieşită din puşcărie, Sin-Dee află că proxenetul cu care era într-o relaţie o înşală şi pleacă să-l caute. Filmul este filmat în întregime cu un iPhone şi prezintă două personaje care nu încearcă să se facă plăcute sau să câştige simpatia publicului – deci merge împotriva culturii hollywoodiene.

În colţul opus, şi nominalizat pentru patru Oscaruri, The Danish Girl este povestea primei femei trans care face operaţie de schimbare de sex, Lili Elbe, şi a relaţiei sale cu soţia, Gerda Wegener. Cu decoruri şi costume luxoase, o imagine rece şi un buget imens, filmul lui Tom Hooper eşuează complet ca operă reprezentaţională. Reciclând clişee atât despre feminitate, cât şi despre persoanele trans, protagonsitul e printre cele mai nonviolent dăunătoare întruchipări ale unei persoane din comunitatea LGBT+. Einar, numele cu care a fost născută Lili, conştientizează că se simte de fapt femeiecând atinge un dres şi se îmbracă într-o rochie,  pare că nici nu s-a mai  gândit la asta până acum. (Nici când s-a căsătorit cu soţia sa, nici când încercau să facă un copil – niciodată, a uitat pur și simplu.) Dar pe lângă această minimizare a procesului de asumare a identităţii de gen, o altă problemă vine din faptul că Einar pare, aşa cum spune Amy Nicholson,  să sufere de tulburări de personalitate. Lili apare, apoi îl înghite pe Einar şi începe să se comporte ca şi când n-a existat vreodată. „Dacă scenariul ar schimba transsexualitatea pentru dependenţa de heroină, ritmul poveştii ar fi rămas la fel”, continuă Nicholson. Are dreptate: The Danish Girl nu îi face dreptate nici lui Lili Elbe, nici Gerdei Wegener, ale căror poveşti reale de viaţă sunt mult mai interesante atât luate separat, cât şi împreună.

 

oscaruri minoritati danish girl

 

 

Obiecţiile faţă de film au venit atât din partea membrilor din comunitate (un articol scris de o persoană trans care atacă filmul pentru reprezentare) cât şi din partea unor aliaţi ai comunităţii mai puţin informaţi , Patrick D. Gartner. În articolul său, Gaertner trasează diferenţele dintre Tangerine şi The Danish Girl semnalând că lucrul cel mai alarmant este că dintre cele două, deşi cel dintâi e mai bun, cel din urmă va fi cel mai vizionat, iar lumea va rămâne cu acea reprezentare a persoanelor transgender (care îşi schimbă personalitatea complet atunci când li se „declanşează” criza de identitate dacă ating un dres sau vreun material mai fin).

Însă problemele reprezentării LGBT+ în filme recunoscute de Academie au o lungă istorie: filme ca Silence of the Lambs (care a stârnit un întreg protest și boicot al Oscarurilor de vizavi de ceremonie) portretizează persoanele transgender ca fiind criminali psihotici, ceea ce e semnificativ având în vedere că este una dintre primele reprezentări trans în istoria cinemaului. Dacă lărgim sfera de interes, o să observăm că adaptări după cărţi sau piese cu teme şi subteme gay sunt straight-washed, astfel făcute adecvate pentru Academie (aici mă refer la Cat on A Hot Tin Roof, The Color Purple şi Fried Green Tomatoes).

De altfel, atunci când New Queer Cinema se năştea şi câştiga premii la Sundance cu filme ca Poison şi Paris is burning, Academia a decis să le ignore. Abia când filmele au prins o formă mai „digerabilă” de melodramă sau dramă psihologică, au ajuns și ei să accepte reprezentarea comunităţii şi să o premieze. Însă filmele queer şi o anumită estetică art-house au fost întotdeauna legate. Cineaşti iconici ai mişcării ca John Waters şi Gregg Araki au făcut filme subversive care contravin dorinţei mainstream americane pentru poveşti „drăguţe” boy-meets-girl. Inclusiv un cineast nominalizat ca Todd Haynes trebuie să epuizeze stocul de filmele mai radicale ca The Karen Carpenter Story, Velvet Goldmine sau mai sus numitul Poison şi să adopte o formă a unei pastişe cinefile după Douglas Sirk înainte ca eforturile sale queer să fie nominalizate, vezi Far from Heaven şi Carol. AMPAS îşi doreşte un film care să arate ca Gregg Araki, dar să nu fie chiar  un film de Gregg Araki, aşa că nominalizează Boys Don’t Cry şi o recompensează pe Hilary Swank pentru cât se transformă în reprezentarea ei a unui bărbat trans într-un oraşel mic american. Se prea poate ca regizoarea Kimberly Pierce, deschis lesbiană, care a făcut turul mediului festivalier în care rulau filmele din New Queer înainte să facă acest film, să fi fost influenţată de cineaşti ca Gregg Araki, şi nu e vina ei că filmul ei a fost recunoscut de Academie, chiar dacă nu a fost nominalizat la Best Picture sau Best Director. E discutabil şi dacă nu cumva aparţine NQC-ului. Însă cazul serveşte premisei mele: filmele care reprezintă persoane queer (fie că imită sau nu curentul NQC) sunt folosite ca rampe de lansare pentru actori/cineaşti heterosexuali, şi asta se numește apropriere culturală. E Miley Cyrus care poartă dread-uri la MTV Video Music Awards şi e lăudată, în vreme ce despre Zendaya, o actriţă-cântăreaţă de culoare, se spune că arată ca şi când „miroase a ulei de patchouli sau iarbă” când poartă dread-urile ca parte a culturii ei.

A nu se înţelege greşit, nu susţin că doar cineaşti queer sau membrii ai NQC pot face filme despre problemele comunităţii, sau că Pierce se foloseşte de teme LGBT+ să-şi promoveze filmul, deoarece e, până la urmă, parte a propriei culturi. Ceea ce încerc să subliniez este un pattern de raportare al Academiei la personaje homosexuale: anume, ca nişte ocazii pentru actori straight de a se „metamorfoza” în ceva radical diferit lor şi devin un fel de „roluri de compoziţie”, ca rolurile persoanelor invalide, sau cu diverse handicapuri. Metamorfoza într-un personaj queer nu e doar una psihică. Ei nu arată ca tine, actorul/actriţa straight, ei sunt fie mai urâţi ca tine (Charlize Theron – Monster, Nicole Kidman – The Hours), fie schingiuţi de boli (Ed Harris – The Hours, Tom Hanks ­– Philadelphia), fie pur şi simplu mai efeminaţi (Philip Seymour-Hoffman – Capote, Sean Penn – Milk). În plus, arcul personajelor gay se termină mai mereu în moarte. Toate filmele pe care le menţionez mai sus se termină cu uciderea/decesul persoanelor queer, iar la aceeași listă se adaugă A Single Man, Brokeback Mountain, Beginners, Before Night Falls, Gods and Monsters: personajele LGBT+ sunt ca nişte eroi de tragedie care trebuie să-şi plătească păcatele în faţa unei divinităţi heterosexuale prin moarte.

 

oscaruri minoritati the hours

 

 

La acestea se adaugă faptul că toate poveştile gay vin cu un raport David/Goliat (queer/societate)  pe care votaţii îl apreciază (ceea ce e ironic, dat fiind că ei sunt societatea), faptul că personajele sunt atrase de acelaşi sex dă doar mai multă „culoare” rolului. Asta se regăseşte în povestea din Philadelphia, a unui bărbat care dă în judecată firma la care lucra pentru că a fost concediat pe nedrept, din cauza homosexualităţii sale şi a faptului că avea HIV, sau Milk, care documentează ascensiunea şi moartea primului politcian deschis homosexual ales în funcţie publică. Cele două cazuri sunt fericite pentru că sunt bazate pe scenariile unor persoane gay, amândouă aducând un tip de reprezentare pozitivă – ultimul chiar e regizat de Gus Van Sant, regizor homosexual, care aderă la New Queer Cinema. Însă niciunul din filme nu câştiga pentru Best Director sau Best Picture: Milk  e recompensat pentru scenariu şi amândouă pentru interpretările actori din rolul principal, anume Tom Hanks şi Sean Penn.

O explicaţie pentru fenomen poate să vină din articolul lui Heather Hogan despre ignorarea lui Carol în categoria de Best PictureThe „Carol” Oscars Snub: The Problem Isn’t Lesbians, It’s Misandry. Ea subliniază că diferenţa dintre filmul în cauză şi filme ca The Kids Are Alright este lipsa unei figuri masculine cu care votanţii (76% bărbaţi, 94% albi) să empatizeze şi în care să se regăsească. Dacă privim din perspectiva asta, e clar de ce persoanele de culoare o duc atât de rău la capitolul nominalizări şi premii, dar poate explica şi de ce filmele LGBT+ nu sunt luate în serios ca gen de cinema, ci doar ca tipologie de rol. Votanţii „de modă veche” ai Academiei apreciază „exotismul” rolurilor gay, şi poate chiar le înţeleg la nivel de funcţionare, ca personaje, dar în continuare există o prăpastie între ei şi comunitatea LGBT+.

Simt nevoia să clarific că nu consider toate filmele hollywoodiene despre comunitate proaste sau lipsite de merit şi nici nu ţin New Queer Cinema-ul ca un adevăr cinematografic mai presus de restul. Multe dintre filmele pe care le numesc aici, deşi au hibele lor, sunt totuşi reprezentări complexe (vezi Milk, Brokeback Mountain, A Single Man, etc.). Problema mea este că, în societatea americană (şi nu numai), sistemul de cinema hollywoodian reprezintă al doilea cel mai puternic mediu reprezentaţional (după televiziune, care, de altfel, devine foarte diversă) şi un etalon al gusturilor mainstream (atât în ţară, cât şi în Europa), iar cel mai mare semn de prestigiu este să ai pe poster/coperta DVD-ului în font auriu scris „Câştigătorul premiului Oscar pentru...”. Însă acest prestigiu îi este refuzat oricărui tip de cinema care nu arată viaţa unui bărbat alb heterosexual, sau care să aibă un protagonist/conflict cu care votanţii bătrâni şi non-diverși rasial să poate empatiza. Nu sunt idealist până în punctul în care cred despre cinemaul lui John Waters că trebuia adus în mainstream şi premiat, pentru că tocmai subversivitatea şi non-conformismul dau mare parte din farmecul său, dar consider că filmele unor regizori queer care sunt destul de „îndulcite” cât să poată fi înghiţite de un public mainstream continuă să fie neglijate ca eforturi cinematografice, în vreme ce actorii heterosexuali  sunt lăudaţi şi premiaţi. Practic mesajul transmis prin alegeri de tipul ăsta e că, până la urmă, tot persoanele straight pot să spună povestea unei comunităţi (din care nu fac parte) mai bine decât cei care chiar îi aparţin. Filmele cu teme queer sunt mai mult decât importante pentru comunitate, dacă nu direct, pentru că se pot regăsi pe ecran, indirect, pentru că problemele lor, stilul lor de viaţă e reprezentat în faţa unui public larg. Astfel, limitarea mai sus numitului prestigiu de perspectiva privilegiată a membrilor Academiei desconsideră arta/produsele culturale LGBT+ (şi a persoanelor de culoare, for that matter) ca fiind ceva sub arta adevărată.