Ouăle lui Tarzan - Interviu cu Alexandru Solomon



Autor: Flavia Dima

2017-10-06



Alexandru Solomon, unul dintre cei mai importanți regizori de film documentar ai cinematografiei autohtone, revine cu filmul Ouăle lui Tarzan, care apare astăzi în cinematografele de la noi după premiera națională de la TIFF 2017. Filmul spune povestea unui centru de cercetare medicală care testează varii vaccinuri pe maimuțe: este un ecosistem întreg în care maimuțele sunt crescute și supuse chinului, care vine la pachet cu propriile sale mituri (al unui posibil hibrid între om și maimuță) și cu un context social distinct (cel al Abhaziei, o regiune separatistă din Georgia). Am discutat cu Solomon despre ideile din spatele filmului, despre contextul social din Abhazia și despre alegerile sale regizorale.

 

Interviu publicat original în revista AperiTIFF, iunie 2017.

 

Cum anume ați aflat de institutul de cercetare din film? Când anume v-ați decis să faceți un film despre acesta?

 

La începutul lui 2011 citeam tot felul de lucruri legate de utopii medicale și proiecte legate de longevitate. Am citit o carte a lui Lucian Boia care descria experimentele unui medic rus [n.red.: Ivanov] care locuia în Franța în anii 20 și făcea lucruri legate de maimuțe. Pornind de acolo, am ajuns la povestea acestui institut de la Suhum, în Abhazia, înființat tot în anii 20, și am aflat că pregăteau un congres de primatologie de cealaltă parte a frontierei, la Sochi, în Rusia. M-am dus la congres și i-am cunoscut, apoi am vizitat Abhazia și așa a început tot. M-a tentat foarte tare lumea aceea, de la bun început.

 

Preocupările explorate în film sunt aproape livrești: leacul tinereții, hibridul, Übermensch-ul. Himera între om și maimuță ar fi îndeplinit rolul pe care îl oferim acum tehnologiei: să lucreze în fabrici, să lupte războaiele în locul omului...

 

Ivanov n-avea asta în proiect - era interesat de hibridizarea propriu-zisă. Făcuse hibridizare între zebre și cai, tot felul de alte animale, iar asta era consecința logică a cercetărilor lui profesionale: un hibrid om-maimuță. Autoritățile sovietice au văzut în asta un suport pentru darwinism și pentru lupta împotriva bisericii. Iar ideea aceasta, de a crea o specie docilă, dar puternică, de om-maimuță, e mai degrabă o legendă. Nu există documente care să ateste că Stalin ar fi vrut să creeze așa ceva. E mai degrabă o mitologie care s-a născut post-URSS, în presa sovietică.

 

Totuși, mi se pare că cercetările în acest sens exprimă niște frici foarte intime ale omului. Frica de îmbătrânire, sau frica de a fi forțat să faci o muncă dezumanizantă.

 

Experimentele medicale au o conotație ideologică foarte puternică, până la urmă. Interesant e că, în secolul 20, au avut conotații contrare: și naziste, și bolșevice. Sunt clar niște lucruri care țin de omul modern și de spaimele lui în univers. Asta mi s-a părut că îi dă subiectului o dimensiune universală.

 

Cunoașteți limba abhază?

 

Limba abhază, nu. Dar am învățat ceva rusă.

 

Cum a fost să lucrați cu subiecți care vorbesc o limbă străină?

 

A fost un obstacol. După prima călătorie acolo, am decis să învăț rusește. Toată lumea de-acolo o vorbește, este lingua franca acolo. Un an de zile am făcut cursuri de rusă (n-am trecut de clasa a patra; râde). Dar m-a ajutat foarte mult să pot pricepe sensul conversației și să pot reacționa cât de cât rapid.

 

Cum anume este finanțat centrul de cercetare? Mai ales fiindcă sunt într-o situație juridică dubioasă, fiind într-o republică separatistă, doar parțial recunoscută.

 

Institutul este finanțat pe de o parte din proiectele astea legate de companii farmaceutice, care testează vaccinuri și medicamente. Există o finanțare rusească. În general, republica Abhazia este finanțată în proporție de 70% din Rusia - întregul stat, deci și institutul.

Ouăle lui Tarzan

 

Acele celule pe care testau - care încetineau efectele îmbătrânirii asupra maimuțelor - ce alte produse mai testau?

 

Ei încearcă, de exemplu, să facă de câțiva ani un vaccin împotriva tusei convulsive. Există un trivaccin acum, dar despre care ei zic că are efecte secundare foarte rele, așa ca vor să facă unul nou. Acesta ar fi un produc concret. În rest, și eu mă întrebam ce tot fac pe acolo oamenii ăștia… Ce mi se pare interesant este că motorul principal pentru cercetători este clar și unul științific, dar unul mai degrabă orientat înspre oameni. Omul are nevoie de motivația asta, să zicem aiurită, care e superioară condiției lui, pe care maimuțele nu o au. (Nu știm dacă-i mai bine așa sau nu.)

 

Ce se întâmplă cu maimuțele care suferă efecte secundare extrem de grave? Sunt ucise?

 

Da. Nu e ceva la care să fi asistat. E ceva de care am auzit, nu am văzut niciodată. Știu că maimuțele, în urma anumitor experimente, nu mai pot fi folosite la alte experimente. Unele dintre ele supraviețuiesc, altele nu.

 

Unele din doamnele de la centru aveau impresia că le tratează pe maimuțe într-un mod foarte uman, în ciuda faptului că filmul arată că acestea suferă îngrozitor. Nu vi s-a părut bizar că nu își făceau prea mari procese de conștiință?

 

Păi, omul se adaptează foarte ușor cruzimii. Și trebuie să vedem asta, totuși, și în contextul social de acolo. Nu putem să judecăm după standarde occidentale, pentru că nici oamenii nu au mai multe drepturi, în fond, în acea zonă. Și ei sunt supuși la tot felul de violențe. Cred că le e greu, psihic. Mă mir de ce nu au făcut un cabinet psihologic în acest institut, pentru cei care lucrează acolo.

 

Apropo de climatul socio-politic. În filmele dumneavoastră anterioare, ați vorbit despre tranziția post-comunistă, de efectele comunismului după căderea regimurilor. Venind cu acest bagaj, ce anume ați dorit să expuneți, legat de situația din Abhazia? E ca un fel de Transnistrie mai bună.

 

Peisajul e mai frumos. Mi se pare că Abhazia are, pe de o parte, datele geografice ale unui paradis - omul și natura ar putea conviețui foarte frumos, dar nu o fac. E un paradis în ruină, pentru că pe de o parte utopia comunistă sovietică s-a prăbușit, iar asta se vede clar acolo. Utopia naționalistă, identitară, de sfârșit de secol XIX este și ea, într-un mod bizar, în reconstrucție. Nu pare să dea prea multe roade. E ca și cum ai naviga în spațiu, dar și în timp, pentru că e o țară care e înghețată la nivelul 1992. Pe altă parte, asta oferă o imagine mult mai clară a unor paradoxuri care cred că există și în România, în tot estul comunist. De pierdere a unei direcții generale a umanității.

Ouăle lui Tarzan

 

Ați început cu acea pildă, cu Dumnezeu care dă le pământ oamenilor și fix națiunea din pildă ajunge ultima - o poveste care mi se pare că se găsește în tot estul Europei. Cine a fost cel care v-a spus-o?

 

E unchiul unei cercetătoare, care apare în scena de la masă. E o pildă pe care o consider foarte abhază, dar mi se pare amuzant că aici, la TIFF, s-a proiectat acum o zi un film care se cheamă In God’s Own Country. Despre asta-i vorba, Dumnezeu avea multe țărișoare pe pământ.

 

În Abhazia există o mișcare revizionistă, care să spună că acolo a fost leagănul civilizației, așa cum există în jurul statelor post-sovietice?

 

Evident. Că sunt primii creștini din Cauzaz, sau din lume. Și Georgienii zic la fel. Sunt mituri care sunt bizar de întâlnoit în secolul XXI, dar uite că se întâmplă. Oamenii nu se vindecă ușor de așa ceva.

 

Revenind la film - în trecut, foloseați tehnica de voice-over, iar de data aceasta ați mers mai degrabă înspre observațional. De ce?

 

Mi s-a părut de la început, când am început să cercetez lumea aia, că e mai bine așa. Mă tenta să încerc să îl construiesc doar din scene cu personajele și, cumva, privirea maimuțelor să spună povestea, într-un fel în care să nu mai fie nevoie de intervenția mea.

 

Cea mai evidentă intervenție a fost cea a proiecțiilor cu material de arhivă despre Ivanov, peste cuștile maimuțelor.

 

Au fost și altele. În fond, filmul este rezultatul unei intervenții, orice ai face, totul este să fie o intervenție bună. Pentru proiecții, am căutat, pe de o parte, un mod în care să întăresc acest filon de science-fiction  al experimentelor, și pe de altă parte… simțeam foarte tare că acest loc este bântuit de aceste legende, de fantome ale trecutului. Mi s-a părut că, proiectând aceste materiale din anii 20-30 acolo, servesc senzația asta.

 

Credeți că experimentele pe animale ar trebui să înceteze? Sunt ele morale?

 

Sigur, în lumea occidentală experimentele acestea sunt mult mai bine reglate și, teoretic, suferința animalelor e mult mai mică. E de judecat dacă ele sunt utile, în primul rând. Cândva au fost utile, iar cercetătorii din Abhazia spun că ele sunt în continuare benefice și că, dacă vezi un copil murind din cauza unei boli care putea fi vindecată prin experimente pe maimuțe, începi să te gândești altfel. Cred că umanitatea, față de ea însăși, are datoria, pe de o parte, să se protejeze și să se vindece, dar pe de altă parte să nu distrugă natura și animalele. Asta e o linie foarte greu de tras.