Logan și sistemul american de rating ca marketing



Autor: Alexandru Vizitiu

2017-04-09



Logan a fost vândut de către producătorii lui ca ultima aventură a unui personaj îndrăgit. Una care să-i facă dreptate acestuia, plasându-l într-o poveste cu teme importante și serioase, cu un ton sumbru și matur. Dacă ne uităm peste încasările filmului și opinia criticii (la momentul în care scriu această propoziție, filmul are 92% pe site-ul Rotten Tomatoes), se poate spune că producătorii sunt mulțumiți. Filmul este bun, nu neapărat o capodoperă – mai mult din cauza regiei și scenariului lui James Mangold, acesta nu a fost niciodată un stilist vizual foarte talentat, scenariile sale au fost întodeauna mult prea rigide d.p.d.v. a structurii și chiar dacă a mai realizat filme de gen, nu pare să fie confortabil cu ele. Dar filmul e bun, e O.K., e un film de gen cu ceva de spus – chiar dacă, din nou, din cauza lui Mangold, nu se poate compara cu filmele unor maeștri ca John Carpenter sau Paul Verhoeven. În același timp, evită cele mai enervante tendințe ale blockbuster-elor moderne – mai ales structura lor episodică ce rezultă într-o lipsă suspans, de evoluție însemnată a personajelor și de angajament din partea spectatorului (cum știm că personajele sunt programamte sa apără în mai multe filme, nu ne facem griji că vor muri sau vor suferi vreo schimbare însemnată în aventurile lor).

În orice caz, pentru mine, filmul este un prilej pentru a spune câte ceva despre două lucruri: istoria benzilor desentate X-Men și sistemul de rating al filmelor americane (mai ales pentru că producătorii lui Logan l-au vândut pe baza faptului că acesta este rated R.)

 

 

Ce reprezintă X-Men-ii

 

Filmul lui Mangold este plasat într-un viitor foarte apropiat (în 2029), unde, ca în Mad Max (r. George Miller, 1979), societate este foarte aproape de colaps și o așteaptă un viitor (ceva mai îndepărtat) post-apocaliptic – deci, se poate spune că universul lui Logan este pre-post-apocaliptic. În această lume, mai totul este automatizat – vedem tiruri și utilaje care se conduc singure –, controlat de mega-corporații corupte – villain-ii filmului – și de un guvern nativist – primul act este plasat la granița dintre S.U.A și Mexic, iar în a doua scenă Logan (Hugh Jackman) trece cu mașina pe lângă un peisaj sumbru (sau utopic dacă ești Donald Trump), în care o coadă lungă de imigranți sunt escortați afară din țară de către niște soldați.

În ceea ce-l privește pe protagonistul nostru, el este bătrân, învins, mai cinic decât în mod obișnuit, iar puterile sale nu-și mai fac efectul - astfel încât metalul din oase îl otrăvește încetul cu încetul. Mutanții sunt pe cale de dispariție, mai toți prietenii lui sunt morți, iar mentorul lui, profesorul Xavier (Patrick Stewart), suferă de Alzheimer, ceea ce împreună cu puterile sale telepatice l-a transformat într-o armă de distrugere în masă – crizele sale produc un fel de val psihic care îngheață în loc oamenii din jur... cred, nu știu care e logica din spate, avem de-a face aici cu știința de benzi desenate. În această stare sunt găsiți cei doi de prima mutantă întâlnită în ultimii ani, o fată de unsprezece ani, Laura (Dafne Keene), care îi recrutează să o ducă în Canada. Pe urmele lor se află Donald Pierce (Boyd Holbrook), un mercenar angajat de compania Transigent, care a creat-o pe Laura și își vrea înapoi proprietatea lor intelectuală (așa o văd pe față cei de acolo). Ce urmează este un neo-western, un soi de remake la True Grit (r. Henry Hathaway, 1969), Shane (r. George Stevens, 1959) și Unforgiven (r. Clint Eastwood, 1992), în care Logan redescoperă micile plăceri ale vieții și încearcă să-și spele păcatele trecutului.

 

 

Tema centrală a filmului este eșecul. Mai toate acțiunile protagoniștilor (mai ales Logan) sunt sortite sau marcate de eșec – eroii nu reușesc să salveze o familie altruistă care îi găzduiește atunci când sunt atacați, visul lui Xavier că oamenii și mutanții pot conviețui a eșuat lamentabil. Această temă este diametral opusă temei centrale a benzilor desentate, aceea a speranței. Poveștile X-men au fost întotdeauna despre lupta unui grup marginalizat pentru a fi acceptat de societate. Când au fost creați, la începutul anilor ’60, aceste personaje simbolizau lupta pentru Drepturile Civile ale comunității afro-americane – cu Xavier reprezentându-l pe Martin Luther King și Magneto pe Malcom X; apoi, în anii ’70 și ’80, au fost îmbrățișați (mai mult decât altți supereroi marginalizați) de către tocilarii pasionați de produse de nișă (ca benzile desenate, tabletop RPG-urile sau jocurile video), victimile bătăușilor și ai bisericii (nu, pe bune, anumiți moralizatori creștini profesioniști i-au acuzat pe jucătorii Dungeons & Dragons de satanism); odată cu filmele din serie, personajele au devenit simboluri pentru lupta comunității LGBTQ pentru egalitate – asta se vede cel mai clar în filmele din serie regizate de Bryan Singer (care este gay și prin urmare destul de familiar cu lupta comunității).

Aventurile clasice se terminau aproape întordeauna într-o cheie fericită, cu mesajul că în cele din urmă oamenii vor învăța să-i accepte pe cei diferiți de ei. În Logan,toată lupta a fost în van: mutanții au murit din cauza lui Transigent, care a modificat mâncarea pentru a manipula A.D.N-ul uman și elimina gena X (cea care creează mutanți... și știu, sună ridicol, pentru că este). Aici, mutanții nu au murit din cauza unui război mondial, a unor roboți uriași sau mutanți megalomani, ci din cauza unor oameni de știință plictisitori. Dacă în trecut, un eveniment cât mai vizibil a fost considerat responsabil pentru marile schimbări ale lumii (cum ar fi al Doilea Război Mondial), Logan ne prezintă ideea că lumea se schimbă din cauza unor acte imperceptibile de om și că vom accepta noua orânduire (oricât de radicală) fără prea mare problemă (lumea pare destul de nepărsătoare față de faptul că civilizația umană pare să fie pe sfârșite), atâta vreme cât mega-corporațiile ne manipulează într-un mod cât mai subtil posibil. Și simt că asta spune multe despre cum vedem lumea astăzi, că noi acceptăm ideea că suntem victimile unui atac imperceptibil, dar constant din partea unor entități (guvernul, multinaționalele, marile corporații), menit să ne exploateze și să ne elimine dacă nu mai suntem folositori.

 

 

Despre rating-uri și ce înseamnă ele pentru un film

 

Ca un fel de cireașă de pe tort pentru fani, Logan are calificativul R. (echivalentul lui N-15 – Nerecomandat15 de la noi), așa că personajul poate în sfârșit să înjure și să-i măcelărească pe inamicii lui așa cum a fost conceput de la bun început (în benzile desenate cu X-Men el este antieroulviolent și antisocial al grupului) și în feluri imposibile în filmele anterioare, cu calificativul PG-13 (echivalentul lui AP-12).

Aici simt că trebuie să explic cum sunt văzute rating-urile în S.U.A. de către public și studiouri: la filmele PG (Parental guidance is advised / echivalentul lui AG – audiență generală) se duc părinții cu copiii lor, dar marea lor majoritate nu atrag adolescenții și tinerii până în 35 de ani (cele mai curtate grupuri de către Hollywood, pentru că au cel mai mult timp liber și cea mai mare putere de cumpărare); PG-13 este preferatul studiourilor hollywoodiene, pentru că atrage cel mai mare public (adolescenții și tinerii pomeniți mai sus simt că nu se duc la un film pentru copii, iar cei mici pot intra fără părinți); R. se acordă filmelor „serioase”, care abordează teme pe care le-ar înțelege (mai ales) adulții și câștigă toate premiile (spre exemplu, marea majoritate a filmelor nominalizate la Oscar au acest calificativ), dar și filmelor de gen cu buget redus, care de obicei devin filme-cult; NC-17 (Adults only) este acordat celor mai transgresive și scandaloase filme. Calificativul acesta din urmă este considerat otravă curată pentru studiourile hollywoodiene, nu neapărat din cauza conținutului, ci mai mult din motive financiare – marea majoritate a lanțurilor de cinematografe refuză să proiecteze aceste filme – și din cauza faptului că cel mai faimos film NC-17, adică Showgirls (r. Paul Verhoeven, 1996), a fost un dezastru din toate punctele de vedere – istoria lui NC-17 este lungă și complicată (a fost gândit ca un calificativ pentru filmele serioase sau de nișă prea explicite pentru a primi R., dar a ajuns să fie echivalat cu filmele pornografice) și a fost analizat în cartea The Naked Truth: Why Hollywood doesn’t make X-rated Movies de Kevin S. Sandler.

 

 

Acum, deși aceste calificative au fost concepute ca un fel de ghid moral de către MPAA (Motion Picture Association of America), citirea mea este dintr-un unghi comerical. Pentru că așa sunt tratate de către studiourile care finanțează un film, de companiile de marketing care vând un film și de publicul care se duce la un film. De-a lungul timpului, s-a dovedit că publicul este destul de ambivalent față de gradul de violență, înjurături sau senzualitate dintr-un film (multe din cele mai populare filme din anii ’80 în rândul tinerilor și copiilor au fost rated R.), iar studiourile sunt perfect dispuse să comercializeze orice produs dacă cred că vor face bani (spre exemplu, s-au lansat jucării cu monstrul din seria Alien, ăla proiectat să simbolizeze cele mai groaznice aspecte ale sexualității umane) și să mituiască grupul care împarte aceste calificative pentru a obține PG-13 pentru filme care ar trebui să fie R. – corupția MPAA-ului are și ea o istorie lungă și complicată în spate, dar un început bun este documentarul This Movie is Not Yet Rated (r. Kirby Dick, 2006).

În fine, ideea pe care vreau să o comunic este că rating-urile date de MPAA au o influență imensă asupra felului în care sunt realizate filmele la Hollywood. Deseori, înainte să se scrie un prim draft al unui scenariu, casele de producție au ședințe în care se stabilește calificativul unui film – și dacă acesta nu este obținut la ședința MPAA, producătorii vor modifica sau vor filma scene noi, pentru a-l obține într-o a doua ședință. Drept urmare, calificativul unui film, în S.U.A cel puțin, a devenit doar o unealtă de marketing, poate cea mai importantă, din moment ce calificativul unui film decide cine se duce la un film.

În cazul lui Logan, producătorii s-au asigurat ca în fiecare articol despre film să se sublinieze că acesta este rated R. și cum, într-un fel, asta îl face un film mai bun, mai sincer. Evident că studioului nu îi pasă de calitatea unui film, atâta vreme cât acesta face bani – altfel, nu ar exista filme groaznice (ca seria Transformers), sau mediocre (ca multe din filmele Marvel). Conversația din spatele acestui film și al calificativului său se reduce strict la latura comercială. Astfel, atitudinea fanilor acestei francize din ultimele luni – cum că acest film este mult mai bun, mai serios, mai adult, pentru că are calificativul R., rezervat filmelor bune, serioase și adulte – este rezultatul a câtorva luni bune de asalt mediatic din partea studioului.

Dacă R.-ul a influențat într-un fel calitatea lui Logan aproape că nici nu mai contează. Ceea ce vreau să subliniez este că rating-ul unui film a contat prea puțin de-a lungul timpului pentru publicul românesc – cred că mai toți am văzut minori la proiețiile unor filme care tehnic le erau interzise. Și singurul caz cu adevărat mediatizat la noi în relație cu rating-urile acordate a fost atunci când Nymphomaniac (r. Lars von Trier, 2013) a fost interzis temporar. Totuși, când vine vorba de filmele americane, noi consumăm variantele care – din punct de vedere al conținutului moral – au fost aprobate în conformitate cu valorile acelei țări (mai ales pentru că rating-ul dat de către Centrul Național al Cinemtografiei rareori intră în conflict cu cel dat de MPAA). Evident, nu e un lucru neapărat rău, dar atunci când citesc articole românești despre Logan care merg pe aceași pistă ca acelea americane – cum că filmul este mai „matur”, „interzis minorilor” – mă întreb de ce ne-ar păsa nouă de rating-ul filmului. Deși Logan are calificativul N-15, nu văd niciun motiv de ce nu ar fi AP-12. Înjurăturile nu au mare impact asupra copiilor din cauza barierei lingvistice – și când vine vorba de subtitrări, înjurăturile sunt întotdeauna reduse la nivelul unui AP-12 –, iar în ceea ce privește violența, nu este foarte diferită de filmele anterioare, cu excepția sângelui – și oricum, românii nu prea au mare problemă cu violența în film, Nymphomaniac a fost interzis din cauza conținutului sexual (măcar asta avem în comun cu americanii). Prin urmare, și la noi conversația despre film s-a îndreptat spre același element (calificativul filmului), deși relația noastră cu acest conținut este destul de diferită de cea americană. Nu știu, mi se pare o strategie imperceptibilă, dar cu siguranță că va fi constantă - acum, că studiourile au început să îmbrățișeze R.-ul în filmele de masă.