LES FILMS DE CANNES A BUCAREST ÎN DEZBATERE



Autor: Andreea Mihalcea

2015-11-01



 

PIRATERIA ȘI CINEMA-UL. CUM LE  ÎMPĂCĂM?

Sâmbătă, 24 oct. a avut loc la Cinema Elvira Popescu dezbaterea PIRATERIA ȘI CINEMA-UL. CUM LE ÎMPĂCĂM?, moderată de Alex Trăilă. Speakerii invitați au fost Jean Labadie, preşedinte al companiei de producție, distribuție și vânzări Le Pacte, Davide Castorina, director al filialei franceze MUSO, companie furnizoare de soluţii  pentru combaterea pirateriei, Mihaela Tudorache, avocat specializat în probleme de copyright, și Şerban Tudorel, din partea Inspectoratului General al Poliţiei Române. La partea a doua a conferinței li s-au alăturat Ioana Diaconu, reprezentantă MUBI România, şi Ioana Avădani, directorul Centrului pentru Jurnalism Independent.

Cum afectează pirateria industria cinematografică?

Jean Labadie a avut poziția cea mai vehementă, susținând că una dintre cele mai importante cauze ale pirateriei se bazează pe o idee comună, însă și foarte controversată în același timp, conform căreia accesul la produsele culturale ar trebui să fie gratuit, neluându-se însă în calcul, impactul comercial negativ asupra principalilor actanți implicați în producția și distribuția cinematografică. Din punctul de vedere al acestuia, piratăm în primul rând pentru că putem și pentru că tehnologia actuală face ca acest proces să fie unul la îndemâna oricui.  

Conform distribuitorului francez, extinderea pirateriei din mediul online a dus la o scădere dramatică a pieței de DVD-uri, scădere care afectează inclusiv retaileri mari precum FNAC-ul. Prin urmare, distribuitorii nu mai pot conta pe release-urile pe DVD pentru a-și recupera investiția ca acum 20 de ani, când profiturile din această formă de exploatare echivalau 30% din investiție, în ciuda faptului că în prezent Franța constituie a 3-a piață mondială. Cum distribuitorii nu mai au profituri la fel de mari ca înainte de pe urma vănzărilor de DVD-uri, Labdie argumentează că aceștia nu își permit să mai investească la fel de mult în achiziționarea de filme, ceea ce ce afectează în lanțul trofic implicit casele de producție, pentru care mai puțini bani se traduc în bugete mai mici sau într-un număr mai mic de producții cinematografice.

Date fiind diferențele legislative de la țară la țară în materie de piraterie și dificultățile de a monitoriza și de stopa difuzarea globală neautorizată de material audiovizual, acesta e de părere că e nevoie de o legislație europeană unitară cât și de intervenția poliției.

În acest punct al ecuației, pe lângă forțele de ordine, pot interveni companii private precum MUSO, care colaborează cu producători pentru combaterea pirateriei de filme, muzică, jocuri video, cărți ș.a. Politica MUSO (care  se ocupă de scanarea 24h/7 zile a aprox. 5 miliarde de website-uri), spune Davide Castorina, este gândită în așa fel încât îndepărtarea din online a ofertelor legale  de content audiovizual să facă mai vizbile consumatorului ofertele legale iar ținta lor este aceea de a elimina pirații, și nu pedepsirea consumatorului.

Intervențiile numeroase și pasionale ale celor din public au făcut ca tema principală a dezbaterii să vireze rapid înspre problematica reformatării vechilor modele de distribuție de filme pentru a se putea adecva nevoilor actuale ale consumatorilor-spectatori de cinema. Majoritatea celor prezenți la discuție au căzut de acord în privința felului în care pirateria afectează, în cele din urmă, consumatorul, însă concluzia conservatoare a domnului Labadie conform căreia, în lipsa unei piețe solide de DVD-uri, nu ar rămâne ca posibilitate de distribuție viabilă decât exploatarea în sala de cinema a fost una contestată.

Soluții. Sala de cinema vs. platforme VOD

E limpede că exploaterea în săli asigură anumite condiții superioare de vizionare cât și o vizibilitate mult mai mare a filmelor în termeni de promovare (articole, publicitate), însă, după cum sesiza și Ioana Avădani, ce te faci cu acei spectatori care vor să vadă filmele în intimitatea propriei locuințe, care nu au timpul necesar unui drum până la cinematograf, sau care vor să revadă anumite secvențe după bunul-plac? Ba mai mult de atât, modelul de distribuție prin rețele de cinematografe și pe suport DVD nu ia în calcul o serie de inovații tehnologice cum ar fi viteza mult mai mare de trafic de net din zilele noastre sau lipsa slot-urilor DVD la anumite calculatoare mai noi. De asemenea, problemele acestui model tradițional nu sunt de găsit doar de partea consumatorilor, dar și de partea exploatanților. De pildă, Boglárka Nagy, responsabilă de proiecte de film și al cinematografului Elvira Popescu – Institutul Francez, preciza că primește pe canale de social media cereri pentru difuzarea anumitor filme, dar că este dificil să le satisfaci pe toate, în condițiile în care costul total al unei singure proiecții de film se ridică (în cazul cinematografului Elvira Popescu) la aproximativ 1000 de euro.

În acest sens, platformele VOD (video-on-demand) se pot dovedi a fi niște actanți complementari redutabili, adecvați la nevoile consumatorului contemporan și capabili să acopere această nișă de pe piața audiovizuală. În vreme ce unor platforme precum Netflix li se poate imputa excluderea filmelor de arthouse din catalog, există și alternative pentru cinefili precum MUBI, platformă online pe care vizionarea de filme este legală contra costului mic al unui abonament și care își direcționează serviciile înspre creionarea unei experiențe globale de vizionare, filmele din catalogul lor fiind curatoriate și contextualizate. Stabilirea de-a lungul timpului a unor parteneriate cu festivaluri precum cel de la Cannes sau de la Berlin, respectiv cu Criterion Collection sau World Cinema Foundation, includerea în catalog a unor filme indisponibile pe DVD de-ale unor regizori precum Raya Martin, Raúl Ruiz, sau Philippe Garrel, precum și lansarea de anul acesta a celui mai recent film al lui Paul Thomas Anderson, Junun, exclusiv pe MUBI, ar trebui să îi pună puțin pe gânduri pe cei care susțin că platformele VOD nu ar fi o variantă viabilă de distribuție de cinema de calitate.

 

CUM, DE CE ȘI PENTRU CINE MAI SCRIEM DESPRE FILME?

Cea de-a doua dezbatere, desfășurată tot la Cinema Elvira Popescu, dumincă, 25. oct, pe tema Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme?, a fost moderată de Boglárka Nagy și i-a avut ca invitați pe Pascal Mérigeau, jurnalist şi critic de film (Le Point, Le Monde, Nouvel Observateur), Magali Montet, ataşat de presă, Ronald Chammah, regizor şi producător, şi Christian Ferencz-Flatz, fenomenolog și teoretician de film.

Pe scurt, s-a vorbit despre diminuarea importanței criticii de film tradiționale din prezent, prin prisma unor comparații dintre stări de fapt din trecut și din prezent, datorate, în parte, reconfigurării content-ului în funcție de spectatorul cititor de critică contemporan, despre scriituri diferite în funcție de anumite formate, s-a discutat polemic despre cât de mult mai stă în picioare argumentul conform căruia a scrie pentru o publicație de prestigiu mai poate valida autoritatea unui critic, despre relativismul diferențierii între critici și bloggeri, luându-se în calcul inclusiv diferențele de apartenență la un spațiu cultural geografic la altul, respectiv despre rolul criticii de film românești în susținerea Noului Cinema Românesc, în vreme ce partea a doua a dezbaterii a fost dedicată unei sesiuni informative despre rolul atașatului de presă în procesul de promovare și distribuție al unui film, cât și despre particularitățile delicate ale relației dintre un atașat și critica de film.

Critica de film în epoca digitală

De departe cea mai interesantă intervenție a fost cea a lui Christian Ferencz-Flatz (autorul excelentului volum recent apărut, Incursiuni fenomenologice în noul film românesc), care a sintetizat o serie de idei cu privire la felul în care internetul a „bulversatˮ critica de film tradițională.

Acesta observa că deși democratizarea raportului dintre critic și public are niște aspecte pozitive, nu se poate să nu luăm în calcul subminarea progresivă a criticii ca instituție. În primul rând, argumenta Ferencz-Flatz, vorbim despre o subminare a unei baze economice a structurilor tradiționale ale jurnalismului (închiderea publicațiilor scrise), ca urmare a accesului gratuit la content facilitat de internet (cu excepțiile de rigoare), însă, mai important decât atât, vorbim astăzi despre o subminare a autorității criticului de film, un soi de „moarte a criticului în epoca digitalăˮ. Dacă lucrurile stau așa, continuă Christian, atunci situația aceasta are notele sale de ironie, având în vedere că instituția criticii de film a încercat dintotdeuna să se delimiteze de scriitura și de normele academice, orientându-se în primul rând înspre un stil „dezinvolt, rapsodic, axat pe subiectivitatea personalității criticuluiˮ. Iar ironia constă în faptul că tocmai acest relativism face ca astăzi să fie tot mai dificilă afirmarea în contra curentului de opinii personale de masă a unor expertize tehnice.

Pe de altă parte, spune el, expertiza tehnică e, totuși, o noțiune problematică, pentru că nici criticul nu este ocolit de subiectivitate. Trasând o analogie între discuțiile în legătură cu sportul și cele despre cinema, Christian observa că deși iubitorii de sport, de pildă, urmăresc cu plăcere dezbaterile aferente, lucrul ăsta nu se întâmplă și în cazul filmului. Fie pentru că prea multele explicații strică plăcerea unui film, fie din cauza unor reticențe mai împământenite legate de o anumită suspiciune a cititorului cu privire la dimensiunea evaluativă a celui care încearcă să interepreteze un film. Or, acesta este un factor important care alimentează criza criticii de film: „astăzi se scrie mai mult decât oricând despre film, dar nu se citește proporțional mai multˮ.

Reconfigurarea funcției criticului în contextul digital poate fi analizată și din unghiul felului în care marea masă intră în contact cu critica înainte de a vedea filmul, sub forma recomandărilor de pe site-uri agregatoare, precum IMDB, Rotten Tomatoes sau Metacritic, unde sunt puse laolaltă  cronici ale unor autori consacrați cu cele ale unor anonimi și de pe care poți inclusiv să comanzi bilete. Particularitatea acestor site-uri e dată de valoarea comercială a criticii, convertită mai degrabă în forme de customer reviews. „Cumperi bilete cu aceeași siguranță cu care achizițonezi o mașină de spălat.ˮ Situația e într-adevăr spinoasă și nu doar pentru că se ajunge la cazuri, cum sunt cele ale unor critici americani care își construiesc cronicile în jurul unor fraze tari, care ulterior ajung citate ca sloganuri în trailere sau pe afișe, ci și pentru că cititorul interesat de un anumit film intră în contact, prin mijlocul unor astfel de site-uri, mai degrabă cu niște statistici ale receptării criticii și mai puțin cu un conținut ierarhizat valoric. De aceea, „toate lucrurile astea produc niște schimbări la baza socială a receptării, care nu au cum să nu influențeze importanța criticului în genereˮ.

În schimb, concluziona Christian, jurnalismul de film în România nu a fost afectat neapărat într-un sens negativ de aceste „bulversăriˮ, având în vedere că marile cotidiene oricum nu au rubrică de film, revistele de cinema în print dau faliment din lipsă de cititori, iar cele culturale, fiind subvenționate, sunt mai puțin vulnerabile; efectele locale au fost mai curând pozitive, deschizând posibilitatea apariției unor spații publicistice alternative precum revistele online.

Credite foto : Ionuț Dobre, Doria Drăgușin